Puțină lume își mai amintește că Partidul Național Liberal a fost condus, în urmă cu câțiva ani, de Valeriu Stoica. Liderul liberal, fost ministru al Justiției, a dispărut de ani buni din peisajul politic, cu care părea că este atât de compatibil. S-a retras discret, însă nu a lipsit cu totul: fostul lider liberal a participat, alături de președinții mai vechi și mai noi, la evenimente, exclusiv liberale. În mod ciudat, nu se declară deloc dezamăgit de evoluția lucrurilor.

De foarte mult timp sunteți o prezență extrem de discretă pe scena publică și mă refer la politică. Totuși, sunteți printre primii liberali, sunteți omul care a pus o amprentă puternică pe acest partid. De când și de ce ați renunțat?

Sunt două moduri de a face politică într-un regim de democrație constituțională: fie ca jucător, ceea ce presupune integrarea într-o echipă, adică într-un partid, fie ca spectator angajat, în sensul pe care Raymond Aron îl dă acestei noțiuni, adică în calitate de cetățean care muncește și votează în țara sa. Ambele moduri de a face politică sunt importante, dar calitatea jucătorilor depinde de cei care aleg, de cultura politică a cetățenilor, de discernământul acestora. Ca și în sport, jucătorii politici, când își ating limita posibilităților de a fi eficienți, se retrag la un moment dat de pe terenul jocului politic democratic, dar pot și trebuie să facă în continuare politică în calitatea lor de cetățeni, ca profesioniști și ca alegători. Lucrul bine făcut, oricare ar fi profesia pe care o ai, este cel mai util mod de a face politică în țara ta.

Așadar, nu am renunțat niciodată la politică, doar am schimbat un rol, în care nu mai eram eficient, cu un alt rol, în care cred că mai pot să fiu util.

În plus, ca liberal, nu este suficient să îți afirmi ideile în politică; verificarea lor se face, în primul rând, în viața reală; libera inițiativă rămâne o idee abstractă, dacă nu se concretizează în proiecte practice, care să schimbe ceva în jurul nostru. Cred că am făcut o bună politică prin formarea multor generații de juriști, prin întemeierea Societăţii de Avocați STOICA și Asociații și, cel mai greu, prin refacerea unui domeniu vini-viticol de familie.

Nu v-ați orientat niciodată către o altă formațiune, nici măcar înspre alte partide liberale, dar în 2006 ați fondat Partidul Liberal Democrat. Ce s-a întâmplat atunci?

Am fost pentru a doua oară exclus din PNL pentru delict de opinie, la fel cum s-a întâmplat și în decembrie 1992. Am fondat împreună cu Theodor Stolojan și Mona Muscă, excluși și ei din PNL în același an, 2006, cu George Flutur și alți parlamentari un nou partid, PLD, care a avut o bună performanță la alegerile pentru Parlamentul European din 2007, iar apoi a fuzionat cu P.D., deja membru al Partidului Popular European, formând Partidul Democrat Liberal. A fost realizat astfel proiectul politic pentru susținerea căruia fusesem exclus din PNL – un mare partid de dreapta, afiliat la familia popularilor europeni. 

 Așa a fost posibil ca PDL să câștige alegerile parlamentare din 2008 și alegerile prezidențiale din 2009. În cartea „Unificarea dreptei”, publicată la Humanitas, am prezentat logica politică și dinamica acestor evenimente. Ca o ironie a istoriei, după ce în anul 2012 m-am retras din politică, acest proiect de unificare a dreptei a fost desăvârșit în anul 2014, prin fuziunea PNL cu PDL.

Cine v-a dezamăgit atunci, dar și pe parcursul celor 16 ani de liberalism autentic?

Nu am dezamăgiri pentru că este greu să fiu amăgit. În 2005, PNL a refuzat alegerile anticipate, după ce acceptase această idee, apoi a refuzat fuziunea cu PD și aderarea la PPE din cauza unor calcule politice personale ale liderilor liberali din acea perioadă. Mai mult, în 2007, PNL a exclus PD de la guvernare și a făcut o alianță parlamentară cu PSD, o prefigurare a alianței social-liberale din 2012. Aceste decizii politice grave explică, în bună măsură, criza sistemului politic actual din România și prestația precară a țării noastre în Uniunea Europeană.

Cum erau oportuniștii acelor vremuri? 

Sunt cam tot cei de astăzi, dar atunci erau încă siguri de ei și de impunitatea lor, ignorând faptul că aderarea la UE și NATO va determina schimbarea regulilor jocului politic, mai ales sub aspectul limitării corupției.

Regretați că nu faceți parte din tabloul politic al acestor vremuri?

Nu am regrete, am speranțe. Sper că PNL şi PSD se vor reforma, că vor apărea lideri politici apți să înfrunte provocările cu care se confruntă România și Uniunea Europeană. Mai sper că partidele de centru-dreapta vor face o alianță pentru a opri alunecarea sistemului nostru politic pe panta așa-numitei democrații iliberale și a populismului. Mai sper că vom putea construi trei autostrăzi care să străpungă Carpații, pentru a permite Sudului și Estului să rămână legate de Vestul țării și să profite de dezvoltarea acestuia. Mai sper că vom opri hemoragia demografică și că vom recupera măcar o parte din emigranții economici.

Vorbiți-mi despre marile nume alături de care ați activat

Pe măsură ce trece timpul, se va vedea că Emil Constantinescu a fost cel mai bun președinte. În mandatul lui s-au făcut cele mai profunde reforme economice, foarte dure, dar necesare, care au permis reluarea creșterii economice în anul 2000 și în perioada următoare. Dincolo de toate reproșurile care i s-au făcut, Victor Ciorbea a avut un merit important în victoria Convenției Democrate în anul 2000. Mugur Isărescu a fost cel mai bun prim-ministru. Am lucrat foarte bine cu toți, chiar dacă la un moment dat nu am mai împărtășit aceeași strategie politică. Mai trebuie spus că Mugur Isărescu a făcut din Banca Națională o instituție modernă, un stâlp de rezistență într-o Românie cutremurată în ultimul timp de reglementările adoptate de guvern și de parlament. 

Datorez anularea primei decizii de excludere din PNL lui Mircea Ionescu Quintus, fără de care partidul nu ar fi putut străbate deșertul anilor 1992-1996, când a fost în afara forului legislativ. 

Am lucrat foarte bine cu Theodor Stolojan, chiar dacă a abandonat de două ori: în 2004, când a renunțat să candideze la prezidențiale, și în 2008, când a fost nominalizat pentru funcția de prim-ministru, dar s-a retras în timpul negocierilor pentru formarea guvernului. 

Am făcut bună echipă cu Emil Boc, Mona Muscă și George Flutur, în diferite perioade. 

Traian Băsescu a păstrat cu mână fermă orientarea euro-atlantică a României și, pentru a împiedica agravarea efectelor crizei economice, a avut curajul să determine guvernul să ia măsuri severe în anul 2010, după ce guvernul liberal risipise, prin pomenile electorale de la sfârșitul anului 2008, tot ce se acumulase în perioada anterioară de creștere economică. 

Cel mai bun consilier politic a fost Dragoș Aligică. La Institutul de Studii Populare formasem o echipă de intelectuali de primă mărime: Sever Voinescu, Thomas Kleininger, Toader Paleologu, Tudorel Urian, Cristian Pătrășconiu, Cristi Preda, Teodor Baconschi, Mihai Neamțu, Adrian Papahagi. Păcat că s-a destrămat.

Ca spectator, cum vedeți PNL, cum vedeți ALDE? Cum ați reacționat/ce ați simțit când era USL?

Anul 2019 a fost fast pentru PNL. A câștigat alegerile europene, a beneficiat de rezultatul referendumului inițiat de președintele Iohannis concomitent cu alegerile europene, a câștigat alegerile prezidențiale, a promovat moțiunea de cenzură care a dus la demiterea guvernului PSD și a obținut votul de încredere în parlament pentru noul guvern. Fără îndoială, PNL constituie astăzi cea mai importantă forță politică de dreapta. După 30 de ani, sistemul politic s-a echilibrat. Până în prezent, contrabalansarea forței politice a PSD a fost posibilă numai prin alianțe electorale în care PNL a ocupat un loc mai mult sau mai puțin important. Este pentru prima dată când PNL, pe cont propriu, a câștigat alegerile europene și alegerile prezidențiale, fiind în măsură să formeze un guvern monocolor, chiar dacă nu are majoritate parlamentară.

Aceste succese politice au creat însă așteptări foarte mari din partea electoratului, care dorește reforme profunde ale instituțiilor publice, realizarea unor proiecte de investiții în infrastructură (autostrăzi și căi ferate) și adoptarea unor măsuri care să încurajeze întreprinzătorii, mai ales pe cei mici și mijlocii. Neavând majoritate parlamentară, PNL nu va putea realiza toate aceste așteptări, iar procedeul asumării răspunderii nu poate fi folosit la nesfârșit. Mai mult decât atât, guvernul PNL se confruntă el însuși cu moțiunea de cenzură inițiată de opoziție.

Indiferent de rezultatul acestei moțiuni, problema majoră pentru PNL este formarea majorității parlamentare pe baza alegerilor viitoare, fie anticipate, fie la termen. Desigur, dacă ar fi posibil, alegerile anticipate ar fi de preferat pentru PNL, pentru că dacă va aștepta până în noiembrie, riscă să se uzeze foarte mult la guvernare, tocmai pentru că nu dispune de forța politică necesară pentru a-și realiza programul de reforme.

Pe cât de fast a fost anul 2019 pentru PNL, pe atât de necruțător a fost pentru ALDE și Călin Popescu Tăriceanu. S-a dovedit, până la urmă, că poziția de satelit al PSD a fost sancționată de electorat. Fără identitate politică proprie, dezavuat de familia politică europeană din care a făcut parte, ALDE caută cu disperare soluții de salvare. PNL ar face o mare greșeală dacă i-ar arunca un colac de salvare, întrucât ar fi, la rândul său, sancționat de electorat.

PNL va înfrunta în acest an o altă mare provocare politică, respectiv alegerile locale. Poate este cea mai mare provocare, întrucât timp de trei decenii PSD a dominat administrația locală și a împiedicat realizarea reformelor la acest nivel. Indiferent de sistemul de vot pentru alegerea primarilor (unu sau două tururi de scrutin), alianța PNL cu USR-PLUS la alegerile locale este necesară, cel puțin în acele localități în care PSD are încă un real potențial electoral. Această alianță este indispensabilă în Municipiul București, iar câștigarea poziției de primar al Capitalei are o semnificație simbolică uriașă pentru perioada următoare.

Cine v-a produs mari dezamăgiri? 

Am răspuns la întrebare mai sus.

Pe cine credeți că ați dezamăgit?

Întrucât nu am amăgit pe nimeni, nu am lăsat loc de dezamăgiri. De nemulțumit, am nemulțumit pe mulți în politică. În primul rând, l-am nemulțumit pe Emil Constantinescu pentru că nu am acceptat strategia electorală propusă de el la sfârșitul anului 2000. Ulterior, oricine a putut să constate că strategia politică adoptată de PNL în acel an s-a dovedit a fi salvatoare.

Ați fost ministru al justiției în trei guverne. Eu văd mari diferențe între justiția de atunci și cea de acum. Văd mari diferențe între cei care fac justiție. Dumneavoastră cum vedeți lucrurile?

Potrivit Constituției, cei care înfăptuiesc justiția sunt judecătorii. Ministerul Justiției nu mai are decât atribuții bugetare, în domeniul puterii judecătorești, iar procurorii nu fac parte din această putere, deși se bucură de autonomie. Spun încă o dată, în cunoștință de cauză: în raport cu puterea legislativă și cea executivă, puterea judecătorească funcționează cel mai bine. Desigur, mai există erori judiciare și cazuri de corupție, dar s-a format o masă critică de magistrați competenți și onești, inclusiv de lideri ai profesiei. Institutul Național al Magistraturii a avut o contribuție însemnată la formarea acestor magistrați. Există deci premisa creșterii calității actului de justiție, chiar dacă și astăzi mai sunt hotărâri judecătorești care ridică semne de întrebare și creează nemulțumiri. Așadar, în cele două decenii care au trecut de la încetarea ultimului meu mandat de ministru al justiției, puterea judecătorească s-a consolidat substanțial.

Cu siguranță, și pe atunci se făceau jocuri. Acum ați putea vorbi despre ele?

Nu am participat la asemenea „jocuri”, iar pe baza unor simple suspiciuni nu pot să vorbesc despre ele.

Sunteți un om de succes. Unul dintre oamenii de succes dintr-o țară derutată. Simțiți asta?

România a fost distrusă de comunism. Au fost lichidate sau alungate elitele, au dispărut simțul proprietății și spiritul antreprenorial, au fost descurajate sentimentul datoriei, spiritul civic și satisfacția muncii, au fost inițiate proiecte megalomanice și au fost ignorate nevoile, bucuriile și plăcerile cotidiene. Deși au trecut trei decenii de la implozia regimului comunist, România nu este încă o țară normală, iar lunga tranziție a creat dezechilibre, inechități, deziluzii, fenomene grave de corupție la cel mai înalt nivel, multe așteptări neîmplinite. Aceasta este partea goală a paharului.

Ar fi nedrept însă să nu vedem și partea plină a paharului. Au apărut antreprenori eficienți și edili gospodari, dedicați comunităților lor (cum sunt la Oradea, Cluj, Arad, Timișoara, Brașov și în multe orașe și comune), există insule de normalitate, există libertatea de expresie (chiar abuzivă uneori), se poate călători și munci oriunde în Uniunea Europeană, s-a produs o resurecție a spiritului civic, mai ales în rețelele de socializare, am intrat într-o zonă de prosperitate și siguranță geopolitică, digitalizarea a pătruns în cele mai izolate cătune. Cu eșecuri și succese, cu bucurii și necazuri, viața a devenit mai suportabilă, iar speranțele sunt mereu posibile.

A avea succes în România pare să fie, la prima vedere, o chestiune de șansă. Dar fără credință, fără convingeri puternice, fără muncă perseverentă și creativitate, șansele se irosesc. Credința și munca, mai mult decât succesul, îți dau încredere în tine. Iar dacă de succesul personal, întemeiat pe credință și multă muncă, profită și echipele cu care lucrezi, instituțiile pe care le creezi, oamenii pe care îi formezi și proiectele culturale pe care le poți susține, atunci nu mai este firesc ca succesul să fie un prilej de invidie și culpabilizare, ci unul de stimulare a spiritului de competiție și de responsabilitate. O țară de succes este făcută de oameni de succes, adică de oameni responsabili, cu sentimentul apartenenței la comunitatea în care s-au născut și trăiesc. ■