Veselia tristă a lui Caragiale

221
6 minute de lectură

Conu Leonida și soția sa, Efimița, se pregătesc să se bage în pat cu scopul de a se culca. Despre ce pot pălăvrăgi doi soți care se știu de oarece vreme în astfel de situații inevitabile? Despre politică și istorie. Leonida propune ca subiect Unirea Principatelor din 1859. Leonida e republican. Consoarta lui e apolitică, dar nu-și poate contrazice soțul. În momentul la care se petrece acțiunea, România era monarhie. Fapt care-l ustura tare pe republicanul nostru. Așa că aduce vorba despre scrisoarea de felicitare a lui Galibardi către națiunea română. Știi că Galibardi ne-a scris și o scrisoare? Ei, nu mă-nebuni, zice cucoana care habar n-avea cine era Galibardi, dar nu voia să pară proastă. Și ce-a zis? A zis patru vorbe, o lămurește Leonida. Și urmează aici celebrele vorbe: Bravos națiune! Halal să-ți fie! Incult și el, dar cititor de presă republicană, Leonina confundă Unirea Principatelor cu o revuluție. Și începe apoi să-i povestească nevestei despre cât de măreț și de temut era Galibardi. Asta se miră tâmp la fiecare frază și-l aprobă înainte ca bărbatul să termine. Din când în când mai pune câte o întrebare să nu pară nici prea deșteaptă, că nu se cade la o femeie. Amărât, Leonida izbucnește: Ei, dac-aș avea și eu un Galibardi! Păi dă-mi mie încă unul ca Galibardi și până mâine seară, nu-mi trebuie mai mult, îți fac republică! Aici e geniul lui Caragiale. Sesizase cât de special e poporul român. În România, ca să iasă ceva cum trebuie, era nevoie de doi Galibardi plus Leonida. Nu mergea cu unul ca în Italia. În fapt, Leonida era un precaut. Voia doar să se asigure că nu dă chix. Ce pățea dacă Galibardi nu făcea față poporului român? Se făcea de rahat? Se făcea. Dă-mi și mie doi oameni ca Cezar și într-o lună își cuceresc Galia. Dă-mi trei oameni ca Napoleon și ți-am pus la picioare Europa în trei săptămâni. E un fapt cert.

Veselul Caragiale a murit trist la Berlin. Nu pricepea de ce conaționalii lui se supără doar pentru simplul fapt că face mișto de ei. L-au târât într-un proces urât, care nu ne face cinste. Au cumpărat un delator, unul Caion (C. Al. Ionescu), care a pretins că dramaturgul nostru a plagiat Năpasta după un anume ungur, Istvan Kemeny, care scrisese Nenorocul. Caragiale a câștigat procesul, dar Caion, îndemnat și sprijinit de Macedonski, l-a acuzat de alte două plagiate. Atunci a plecat la Berlin. De unde nu s-a mai întors. Era 1904. În 1907 îi scrie lui Mateiu: „Împrejurările prin care a trecut și trece țara noastră și care-mi întristează așa de adânc bătrânețele mie să-ți fie îndemn în dragoste pentru patrie. Dumnezeu să-ți facă ție parte de vremuri mai bune la bătrânețe! Noi am început cu veselie și sfârșim cu mâhnire. Să vă dea vouă, tinerilor, Domnul să nu mai vedeți nici un rău arătându-se pe biata noastră țară.” Peste nouă ani România intra în război. Un război în care a pierdut mulți tineri, dar care s-a sfârșit cu bine pentru noi. Se făcea România Mare.

Adevărul e că marele nostru dramaturg n-a avut pană pentru dramă și pentru epic. Proza lui e încâlcită, fără fir narativ. A încercat cu În vreme de război să scrie o nuvelă semifantastică din care nu se înțelege mare lucru. Deși nu lipsit de emoție, Caragiale nu se cutremura ca Eminescu de te miri ce lac albastru încărcat de nuferi galbeni și nici nu regreta ca Creangă frumoasele clipe ale copilăriei. El călătorea cu trenul de la București la Ploiești și se plimba cu trăsura prin Capitală. Îi plăcea să bea o bere cu oameni vii pe care-i simpatiza, dar nu se putea abține să nu le pună-n față propria lor găunoșenie. Și asta l-a costat exilul, nefericirea și poate chiar boala în urma căreia a murit în 1912.

Sigur a scris proză și chiar poezie pentru că îl acuzau că în afară de schițe și piese de teatru nu știe să producă altceva. A vrut să le arate că poate, dar a dat-o-n bară. Iată o mostră de poezie caragialescă intitulată Iarna: Negreșit că, sus în ceruri/ Soarele fiind aprins,/ Nu se simte frigul, gerul,/ Care astăzi ne-a coprins./ Negreșit focul din soare/ Nu-l plătește Dumnezeu,/ Însă noi plătim, sărmanii,/ Lemne și cărbuni mereu. Astăzi noi am zice: Însă noi plătim, sărmanii,/ Apa, chiar și din veceu./ Și pe lângă gaze scumpe/ Dragă Dumnezeu din cer/ La buzunar ne mai rumpe/ Apa din calorifer. Ce legătură o avea Dumnezeu cu plata facturilor și a utilităților casnice? Din câte știu eu, cu focul și cu cărbunii se ocupă ălălalt. Se vede cu ochiul liber că poezia e total ilogică. Dar Caragiale nu. E cel care a înțeles dincolo de puterile oricăruia dintre noi spiritul românesc. Azi toți românii îl adoră și o mulțime de invitați îl pomenesc pe la talk-show-uri deși nu-l cunosc decât oral, din auzite. Astăzi e, după Nadia, Hagi, Ilie Năstase, Ion Țiriac și Simona Halep, unul dintre cei mai cunoscuți români. Dă-mi doi oameni ca Caragiale și poate schimb ceva în spiritul românesc. Sper că v-a plăcut articolul. Dacă nu, dați-mi doi oameni ca Pleșu și trei ca Patapievici, și-atunci să vedeți!

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele