Guvernul de la Paris a cedat în fața acțiunii directe a celor nemulțumiți de planurile de creștere a taxelor pe combustibil, ca parte a unei reforme energetice de amploare. Dar acesta poate fi doar începutul. Mișcarea „Vestelor galbene” are deja un program economic, politic și social cu mult mai amplu. Nimeni nu poate spune dacă acesta poate fi sau nu susținut în realitate, dar nu asta este problema. Atmosfera în Franța pare a fi una revoluționară, în care totul este promis. Nu o dată, Franța a dat tonul schimbărilor în Europa. Se va întâmpla și de data aceasta?
În perioada 1789-1799, Franța a fost zguduită de o serie de revolte sociale și politice radicale, alimentate mai ales de resentimentele populației față de privilegiile clerului și aristocrației. Nemulțumirile existau de mai mult timp, dar au dat în clocot odată cu o criză financiară, generată de trei războaie anglo-franceze costisitoare și un număr de ani cu recolte proaste.
Poporul revoltat a preluat controlul asupra închisorii Bastilia, văzută drept un bastion al regimului monarhic. Apoi, un marș al femeilor către Versailles a forțat curtea regală să plece la Paris. În ianuarie 1793, regele Ludovic al XVI-lea a fost executat și aceeași soartă a avut-o regina Maria Antoaneta, în octombrie același an. Evenimentele au dus la desființarea taxelor, instanțelor și privilegiilor feudale și la aprobarea Declarației Drepturilor Omului și Cetățeanului .
Dar anii următori au scos în evidență și aspecte mai puțin luminoase, revoluționarii fiind dominați de lupte pentru putere și de diferite forme de teroare, care nu s-au sfârșit decât odată cu lovitura de stat dată de Napoleon Bonaparte, în 1799.
Acel deceniu francez s-a încheiat cu abolirea sclaviei în colonii și cu desființarea privilegiilor, făcând din francezi, teoretic, cetățeni egali în fața legii. Dar a demonstrat și forța întunecată a maselor, capabilă să instituie o teroare chiar și mai grea decât cea a „vechiului regim”.
În 1830, parizienii au ieșit din nou în stradă și au ridicat baricade, pe fondul unei nemulțumiri generale cauzate de o criză a revoluției industriale, de creșterea șomajului, dar și de măsurile conservatoare ale regelui Carol al X-lea, prin care acesta încerca să restabilească privilegiile aristocrației, desființate la 1789. Carol al X-lea a fost forțat să abdice și în locul său, în august 1830, a fost instalat Ludovic-Filip, în ceea ce istoria avea să consemneze drept „Monarhia din iulie”. Revoluția de la 1830 a durat doar trei zile.
Dar în 1831, revoltele au reizbucnit, muncitorii au pus stăpânire pe Paris și mișcarea a fost înăbușită prin intervenția armatei. Alte revolte muncitorești au izbucnit în anii următori în Lyon și în alte centre industriale.
O nouă criză economică și un an 1847 cu recolte slabe aveau să fie urmate de anul revoluționar 1848 – în februarie, poporul nemulțumit ridica din nou baricade pe străzile Parisului și proclama Republica. Muncitorii și țăranii erau nemulțumiți de situația economică precară și de lipsa drepturilor politice, burghezia era animată de ideile construirii statelor naționale moderne în toată Europa. Butoiul cu pulbere exploda mai întâi la Paris și apoi a contaminat întregul continent.
Imaginea Comunei din Paris, instaurată de muncitori în primăvara lui 1871, pe fondul înfrângerii Franței în războiul contra Prusiei, a devenit în următoarele decenii una iconică pentru întreaga stângă europeană.
În noaptea de 24-25 mai 1968, Parisul avea să fie zguduit din nou de revolte și brăzdat de baricade. O noapte de revoltă a tinerilor față de generația politică postbelică, văzută drept conservatoare și închistată. O noapte în care violențele au cauzat două decese. Primăvara lui 1968 avea să se extindă în întreaga Europă, ba chiar să spargă Cortina de Fier, ducând la o schimbare radicală a comportamentului și moravurilor publice.
Acum, Franța este zguduită de un nou val de nemulțumire socială și politică, după o prelungită perioadă de criză. Să fie începutul unei noi schimbări la nivel european?
Zonă de război, cereri revoluționare
Parisul s-a transformat în zonă de război – este formularea cel mai des întâlnită în relatările presei internaționale, după izbucnirea de violență de la 1 decembrie, de pe străzile capitalei franceze. Protestul „Vestelor galbene” s-a lăsat cu mașini arse și vitrine ale magazinelor distruse, în câteva dintre cele mai bogate cartiere din Paris, în ceea ce comentatorii au considerat că a fost cea mai gravă izbucnire de violență din Paris, de la revoltele studențești din mai 1968.
Demonstranții, al căror semn distinctiv l-au constituit vestele reflectorizante de culoare galbenă, reclamă în principal creșterea prețului combustibililor, dar, în realitate, nemulțumirile sunt cu mult mai profunde.
Cerințele s-au extins rapid, de la desființarea impozitelor pe benzină la majorarea pensiilor, creșterea salariului minim, abrogarea altor impozite. O revendicare susținută și de partidele de stânga, socialist și comunist, privește restabilirea impozitului pe avere, abrogat de președintele Macron. Un gest care a contribuit decisiv la imaginea sa de „președinte al bogaților”, foarte pregnantă în rândul claselor populare. În strânsă legătură cu aceasta, protestatarii cer și o lege care să stabilească un salariu maxim.
Există apoi revendicări cu un pronunțat caracter politic: reducerea salariilor politicienilor și înlocuirea lui Emmanuel Macron și a Adunării Naționale cu o „Adunare a Poporului”. Cererile vizează, în sens mai larg, o revizuire a sistemului general de impozitare, o „conferință socială națională”, organizarea de referendumuri regulate asupra principalelor orientări sociale și societale ale țării sau reprezentarea proporțională în alegerile parlamentare. De notat că „Vestele galbene” au respins orice legătură politică, deși cele mai multe partide și-au manifestat sprijinul pentru mișcare.
Gesturi simbolice și o prăpastie socială
Cine sunt, de fapt, „Vestele galbene?” După cum au remarcat reporterii, grosul manifestanților a fost format din oameni din clasa muncitoare, supărați din cauza creșterii planificate a taxelor pe combustibil.
Printre aceștia au fost, desigur, infiltrați vandali de profesie, care-și fac simțită prezența aproape la fiecare protest de stradă.
Însă simbolismul violenței de sâmbătă rămâne unul foarte puternic. Revolta este una sinceră împotriva unui președinte din ce în ce mai disprețuit pentru ceea ce mulți consideră a fi un fel de cantonare într-o atitudine monarhică.
Franța, ca de altfel întreaga economie europeană, a ieșit din criză și a cunoscut ani de creștere economică, însă aceasta nu s-a răsfrânt în întreaga societate. Zonele periferice și cele îndepărtate de marile centre industriale au rămas în urmă. Acolo, preconizata scumpire a carburantului, are efectele cele mai grave, întrucât mulți angajați sunt nevoiți să parcurgă zeci de kilometri pe zi, până la slujbă și înapoi.
Ultimii ani au marcat nu doar ieșirea din criză, ci și o accentuare a discrepanțelor sociale. Delocalizările industriale au lăsat un vid în multe regiuni, în timp ce noile tehnologii și sectorul financiar în plin avânt au contribuit la crearea unor impresionanți poli de creștere în mari centre urbane. Acolo unde, de fapt, se cască o altă prăpastie socială , între categoriile conectate la tehnologiile secolului al XXI-lea și cele rămase în urmă, mai vârstnice sau din zone periferice și marginalizate.
Distrugerile provocate de-a lungul bulevardului Kleber, o arteră iconică din bogatul arondisment 16 al Parisului, constituie un simbol puternic pentru mișcare. Un alt mesaj puternic îl reprezintă distrugerile provocate la Arcul de Triumf și la Mormântul soldatului necunoscut, aflat în incintă, un simbol de prim rang al Republicii.
Există apoi o diferențiere tot mai mare între discursul politic și așteptările reale de la baza societății franceze. Emmanuel Macron este un lider global și își joacă rolul cu multă pricepere. Pe când „Vestele galbene” manifestau violent pe străzile Parisului, într-un alt colț al lumii, la Buenos Aires, la reuniunea G20, președintele Macron vorbea despre comerț liber global, multilateralism și acțiune climatică. Însă acestea nu-i preocupă mai deloc pe francezii revoltați.
Franța este puternic angajată azi în aplicarea prevederilor Acordului climatic de la Paris. Ambițiile franceze au crescut, odată ce America lui Donald Trump și-a anunțat ieșirea din acord. Parisul a văzut în aceasta, în mod corect, o extraordinară oportunitate de a-și crește – lui și Uniunii Europene – relevanța în plan global, afirmându-se ca ultim bastion al multilateralismului, într-o lume amenințată tot mai mult de aranjamentele unilaterale, bazate pe forță și nu pe negocieri.
Iar Franța – Franța „oficială” – vrea ca ea însăși să fie un exemplu în ce privește reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră. Și pentru aceasta, calea aleasă a fost descurajarea folosirii mașinilor poluante prin taxarea suplimentară a combustibilului, banii asftel obținuți urmând a fi orientați către proiecte legate de viitorul „verde”.
Însă în mediile populare, aceasta a fost văzută drept o încercare a elitelor urbane, cu un nivel de viață confortabil, de a-și impune agenda legată de schimbările climatice asupra celor care se chinuie doar să-și plătească facturile. Mai ales populaţia din mediul rural și din urbanul mic a perceput decizia ca pe o aroganţă din partea Parisului. Guvernul nu a putut explica în mod convingător reforma în domeniul energetic.
Așa se face că, în timp ce popularitatea președintelui a ajuns la un minim istoric de 25%, mai mult de șapte din zece francezi (72%) susțin protestele, potrivit unui sondaj Harris Interactive realizat pentru RTL și M6, după violențele de sâmbătă. O cifră similară cu cea măsurată înainte de prima mobilizare, din 17 noiembrie.
Așadar, în pofida violențelor, susținerea populară pentru „Vestele galbene” nu a scăzut, chiar dacă 85% dintre cei chestionați dezaprobă folosirea forței. Mai mult, aproape 90% dintre cetățenii francezi sunt nemulțumiți de felul în care guvernul a răspuns la proteste.
Unda de șoc pentru Franța și Europa
Evenimentele de la Paris și mai ales ceea ce le urmează vor avea un impact cu mult dincolo de granițele Franței, însă adevărata dimensiune a undei de șoc va fi cu adevărat vizibilă în perioada următoare.
La Paris, Emmanuel Macron trebuie să facă față acum atacului concertat al extremei drepte (Le Pen) și stângi (Melenchon), care militează zgomotos pentru dizolvarea parlamentului și alegeri anticipate.
Victoria președintelui francez a fost primită pe tot cuprinsul Uniunii Europene drept o veste reconfortantă, care venea să contrazică tendința generală spre naționalism, populism și autoritarism. Emmanuel Macron a fost văzut drept șansa găsirii unui nou drum pentru Uniunea Europeană, după șocurile terorismului, migrației și Brexitului și în contextul slăbirii politice a Angelei Merkel. Iar liderul francez și-a luat rolul în serios.
Va mai avea el aplombul necesar, odată ce, după cum se vede, este extrem de contestat la el acasă? Și apoi, cum va mai putea el să-și impună punctul de vedere în fața liderilor populiști din Europa Centrală și de Est, care au în spate procente impresionante de susținere populară? Desigur că unul precum Matteo Salvini îi va râde în nas atunci când îi va cere să respecte parametrii bugetari conveniți la nivel european. Ceea ce ar putea face foarte bine și Viktor Orban sau Liviu Dragnea, atunci când vor fi chemați să respecte statul de drept și valorile europene.
O altă consecință ar putea fi slăbirea Franței – dar și a Uniunii Europene – ca jucător pe scena globală. Parisul a căutat în ultimul timp să se afirme drept lider în domeniul acțiunii climatice, situându-se la acest capitol la antipozi față de Statele Unite.
Iată că acum i se arată reversul medaliei: poporul nu este interesat de politicile de mediu sau, în orice caz, respinge vehement modul în care acestea au fost concepute de guvernul francez. Și nu vor putea spune atunci adepții lui Donald Trump că, într-adevăr, acesta avea dreptate atunci când s-a distanțat de Acordul de la Paris și că nu a făcut decât să asculte voința poporului? În Brazilia, președintele populist Jair Bolsonaro vrea să dea afară din țară organizațiile internaționale de protecție a mediului și să deschidă o magistrală chiar prin mijlocul pădurii amazoniene. Cine-l va mai putea opri?
În sfârșit, evenimentele din Franța vor putea da combustibil suplimentar grupurilor extremiste. Guvernul francez a cedat, ceea ce, în ochii partizanilor acțiunii directe, reprezintă un semn al slăbiciunii. Și nu doar în dreptul Executivului de la Paris, ci și al sistemelor liberale în general. Și, mai ales, este un semn al fragilității elitelor ce gestionează democrațiile liberale.
Armistițiu fiscal
Sub imperiul momentului, premierul Édouard Philippe a instituit un moratoriu de șase luni asupra creșterii taxelor pe combustibili, deși preconizatul dialog cu „aripa moderată” a „Vestelor galbene” nici măcar nu a mai avut loc.
Motivul? „Moderații” au primit amenințări cu moartea din partea grupărilor radicale ale mișcării, care se tem că o înțelegere acum ar îngreuna atingerea obiectivelor maximale, îndeosebi de ordin politic.
Politicieni și membri ai forțelor de ordine au calificat situația drept o „insurecție“, apreciere respinsă însă de Executivul de la Paris. Acesta dorește să se concentreze asupra aspectului juridic al chestiunii, după ce președintele Macron a promis că cei responsabili de violență „vor fi identificați și vor fi trași la răspundere pentru acțiunile lor”. Președintele a considerat justificată nemulțumirea generată de reforma energetică, afirmând însă că respinge ferm orice urmă de violență.
Astfel că mașinăria judiciară a statului francez s-a pus imediat în mișcare. Până marți, dintre cei aproape 400 de arestați (dintre care 33 de minori), 139 de suspecţi majori au fost prezentaţi justiţiei, iar pentru 111 dintre aceștia s-a luat măsura prelungirii arestului preventiv. Și tot marți, au avut loc primele audieri în fața tribunalelor.
Aproape toţi suspecţii sunt acuzaţi de violențe asupra forțelor de ordine, polițiști și jandarmi, de distrugeri și port ilegal de armă. Ei riscă pedepse cu închisoarea cuprinse între 3 și 7 ani.
Profesioniști ai răzmeriței
În mod surprinzător, profilul militanților violenți este foarte variat, fiind greu de făcut un portret-tip.
Evident, mulți dintre aceștia sunt, după cum spunea procurorul Parisului Rémy Heitz, niște ”profesioniști ai răzmeriței” , veniți special din alte orașe sau din periferiile pariziene pentru a se bate cu polițiștii și jandarmii, a incendia mașini ( o adevărată ”modă” franțuzească) sau a sparge vitrinele magazinelor pentru clienți bogați. Ca mai peste tot în Europa, mulți dintre ei sunt grupați în jurul cluburilor de fotbal.
Ei reprezintă prezențe aproape constante la protestele din Franța, unde vin mascați și înarmați cu unelte necesare pentru a scoate pietrele din pavaj, pentru a le folosi la spargerea vitrinelor și, la nevoie, drept proiectile împotriva forțelor de ordine.
Au fost, desigur, hoți și spărgători de duzină, obișnuiți la rându-le să profite de haosul urban. Jurnaliștii prezenți pe străzile pariziene au remarcat și prezenţa militanţilor extremişti, de stânga sau de dreapta, și ei dedați la distrugeri și violențe.
Dar dincolo de acești ”clienți” obișnuiți ai autorităților, un mare număr dintre cei violenți a aparținut chiar clasei muncitoare și categoriei fermierilor, oameni disperați, veniți din provincie și care nu aveau antecedente penale. Încă un semn al profunzimii nemulțumirii publice.