Avem în prima jumătate a anului 2019 președinția Consiliului Uniunii Europene, structura care adoptă decizii cu semnificație bugetară și legislativă, alături de Parlamentul European.

de Cristian Diaconescu

Exercițiul președinției pare tratat cu indiferență și detașare, oarecum relaxat, la București. Pe de o parte, avem o situație politică internă tensionată și, mai nou, politicieni cu atitudine antieuropeană declarată. Interesele României sunt legate în mod categoric de Uniunea Europeană, în viitor. Ca atare, modul în care construcția europeană este văzută astăzi de guvernanții de la București este contradictoriu: pe de o parte, ei consideră că Uniunea Europeană reprezintă dușmanul declarat al României, inclusiv din punct de vedere investițional, al multinaționalelor. Pe de altă parte, România își asumă, sub sloganul „Europa valorilor comune”, politici solidare, de cooperare și prin care viitorul Europei să primească o lectură, pe cât posibil, pozitivă. Este straniu. Această poziție ambiguă ne va face să pierdem pe ambele planuri. Pentru că ai nevoie în Uniunea Europeană de influență, iar această influență se obține prin încredere. Fără influență, președinția în exercițiu nu poate fi eficientă. Dar încrederea se câștigă prin stabilitate politică și de mesaj. Or, din această perspectivă, chiar nu-mi dau seama cum o să poată să se alinieze așteptările. 

Ideea bugetului zonei a fost acceptată politic

În 2019, se va discuta viitorul Uniunii Europene, după găsirea unei soluții privind Marea Britanie. Un al punct sensibil, în ceea ce privește cadrul financiar multianual, va fi bugetul Uniunii Europene. Se pare că propunerea franceză privind un buget separat pentru statele membre ale zonei Euro a fost acceptată politic. Este un moment de inflexiune aproape istorică în legătură cu cei care sunt dedicați proiectului european și vor participa și la asumarea responsabilităților, dar și la beneficiile proiectului Uniunii Europene, și cei care va trebui să mai aștepte, pentru că au o situație politică cât se poate de confuză. În general, e vorba de statele venite din comunism. 

Confuzia privind Brexit-ul

În al doilea rând, e o confuzie extraordinară în legătură cu Marea Britanie și Brexit-ul. Aici, ce știm în acest moment? Știm că Uniunea Europeană, Donald Tusk, pe de o parte, și Michel Barnier, ca negociator, pe de altă parte, au subliniat cât se poate de clar că nu au mandat de la statele membre de a oferi niciun fel de flexibilitate în plus în negocierile cu Marea Britanie. Nu vor mai primi o extindere a unui nou mandat de negociere. Ieșirea brutală din Uniunea Europeană amenință Marea Britanie inclusiv din perspectiva unei posibile recesiuni economice. Orice alt aranjament de tipul Canada plus sau model norvegian pentru Marea Britanie înseamnă, paradoxal, asumarea unei obligații înăuntrul Pieței Unice chiar mai serioase decât le avea fiind membră a Uniunii Europene. Nu reprezintă niciun fel de câștig pentru Marea Britanie. Dacă se încearcă orice altă variantă, ca de exemplu prelungirea mandatului, acest lucru presupune retragerea sau regândirea sesizării conform articolului 50 din Tratat. Un alt paradox: articolul 50 a fost introdus la negocierea tratatului constitutiv de un diplomat britanic. La data respectivă – când s-a negociat Tratatul de la Lisabona – articolul 50 era utilizabil pentru statele care intră în derapaj democratic. Deci nu pentru cele care vor să iasă, ci pentru cele care urma să fie sancționate și excluse din Uniunea Europeană. 

Proiecte de apărare regională

În plus, anul viitor va exista clar o evoluție în ceea ce privește proiectul de apărare comună a Uniunii Europene. Aici e o chestiune cât se poate de clară: nu se poate avea în vedere niciun fel de delimitare sau proiect contraargumentativ față de NATO. În orice caz, se conturează un fel de proiecte regionale prin care structurile militare, de apărare, de securitate să coopereze pe chestiuni cum ar fi dotarea și înzestrarea, trainingul, intervenția în situații de urgență, deci chestiuni care țin de un anumit sistem defensiv european mult mai simplu și mai eficient economic, pentru a fi asumat rapid. 

Migrația va domina mesajele radicale

O altă temă care va domina scena europeană va fi migrația. Problema migrației este privită în strictă relație cu evoluția mesajului partidelor populiste și radicale Din această perspectivă, în mod categoric vor fi întărite sistemele de protecție a frontierelor exterioare. România ar fi putut să aibă un rol semnificativ în această chestiune. Alocarea de resurse bugetare și mai ales cadrul legal, care nu a funcționat în 2015-2016, precum ar fi Convenția de la Dublin, sprijinirea țărilor de frontieră – sunt elemente care în mod categoric vor fi decise ca și, de altfel, ce se întâmplă în punctele de plecare care se gestionează politic în zonele de proveniență a migrației. 

Federația Rusă și sancțiunile care i-au fost impuse vor fi, categoric, foarte sus pe agenda politică a Uniunii Europene. Nu există, deocamdată, masa critică pentru retragerea regimului de sancțiuni. Pe de altă parte, nu cred că vor fi foarte multe evoluții. Depinde și cum va fi relația Ucraina-Federația Rusă, după alegerile din martie pentru președinția Ucrainei, unde actualul președinte în exercițiu este creditat la nivelul patru sau cinci în încredere, deci sunt foarte mari șanse să nu fie ales. Sigur că se va aștepta acest moment. 

Absolut toate grupurile din Parlamentul European, din familiile politice au câte un partid populist în componență. Toate. În mod clar, vor avea influență mesajele populiste, radicale. Paradoxal, chiar cele antieuropene. Și, din această perspectivă, avem, pe de o parte, puseele suveraniste, cele ale iliberalismului de tip polonezo-ungar, iar pe de altă parte, revolta clasei de mijloc din țări tradițional fondatoare ale Uniunii Europene (Franța, Germania, Belgia sau Benelux, Italia). Din această perspectivă, avem o evoluție a unor partide antisistem care, sigur, au o anumită limită până la care-și comensurează aspirațiile de a reprezenta sau de a ajunge la putere. Iar pe de altă parte, în Europa asistăm la declinul aproape de neoprit al partidelor tradiționale. Deci este clar că, pe acest fundal, alegerile pentru Parlamentul European pot reprezenta un anumit tip de semnal cât se poate de semnificativ. Dacă partidele tradiționale reușesc să recupereze proiectul european așa cum a fost el conceput, gândit, negociat și dezvoltat în perioada în care acestea asigurau guvernarea, atunci și configurația în Parlamentul European va fi una proeuropeană. Pentru asta însă, partidele tradiționale din Franța, Germania, din Marea Britanie sau din statele nordice, din Olanda, nucleul dur, format din șase state puternice, la care se adaugă Suedia, vor trebui să găsească, prin mesaje politice, acea formulă prin care să câștige încrederea cetățenilor în Europa (și aici se coroborează toate: soluții privind migrația, apărarea comună, un proiect economic comun, extinderea dezvoltării de la nivel statal la nivel microcomunitar). În condițiile în care vor eșua pe palierele acestea, evident că ascensiunea populismului va fi clară. 

Nu cred că a fost abandonată ideea Europei cu două viteze, s-ar putea chiar să vedem o temă electorală cu acest mesaj. În acest moment, chiar și cei care cred în proiectul european nu-l pot revigora la nivelul de 28 sau de 27 de state. Nu există în acest moment astfel de soluții politice, ba, mai mult, este cât se poate de răspândită ideea că, de fapt, o parte a eșecului european și a mesajului de valoare adăugată este datorat statelor venite din comunism, pentru că este o diferență foarte mare între beneficiile pe care le-au avut aceste state, fiind membre ale Uniunii Europene, inclusiv din perspectivă financiară, și modul în care au delivrat mesajul european. Deci, ele s-au asociat la beneficii, au delivrat un mesaj intern, acceptând sprijin financiar multilateral. Și, din această perspectivă, faptul că ele nu mai au capacitatea de a recunoaște instituțiile, de a valoriza deciziile europene, de a ține cont de sistemul de valori europene pune problema măsurii în care reprezentanții lor pot fi parteneri cu drepturi depline în viitorul proiect european. Este o problemă pe care – ținând cont și de dificultățile pe care le au occidentalii –, neputând să o rezolve, o lasă în proiect.