Wurst inter pares

Contrar a ceea ce se crede îndeobște, Germania nu conduce, de fapt, UE

126
epa07691192 German Chancellor Angela Merkel gestures as she arrives for a cabinet meeting at the Chancellery in Berlin, Germany, 03 July 2019. The previopus day, von der Leyen was surprisingly named as a candidate for the European Commission president. EPA/CLEMENS BILAN
6 minute de lectură

Charlemagne

APROAPE CĂ poți să auzi „Cavalcada Walkiriilor”, de Wagner, zilele acestea, la Bruxelles. Mercedesuri mari, cu numere de înmatriculare germane, defilează în sus și în jos pe străzile sale. Mahări de la Berlin călăresc birocrația. Toată puterea rețelei politice și diplomatice germane de la Bruxelles lucrează ore suplimentare pentru a asigura președinția Comisiei Europene, executivul UE, pentru Ursula von der Leyen, care va trebui confirmată prin votul Parlamentului European, în 16 sau 17 iulie. Poliglotul ministru de apărare german este, la urma urmelor, una dintre fiicele sale: ea a crescut prin preajmă, în timp ce tatăl său conducea directoratul pentru concurență.

Se spune, adesea, că Germania conduce, de fapt, UE. Angela Merkel a fost figura dominantă a blocului ani de-a rândul. Președinții Curții Europene de Audit, ai Mecanismului de Stabilitate European și liderii câtorva dintre grupurile din Parlamentul European, inclusiv ai celui mai mare, sunt germani. Secretarii generali ai Parlamentului și ai Comisiei, de asemenea. Despre cel din urmă, Martin Selmayr, se spune că a obținut sprijinul german pentru Jean-Claude Juncker, fostul președinte al Comisiei.

epa07719858 German Defense Minister Ursula von der Leyen and nominated President of the European Commission delivers her statement at the European Parliament in Strasbourg, France, 16 July 2019. EPA/PATRICK SEEGER

Criticii Germaniei spun că predominanța ei e responsabilă pentru tot felul de rele. Administrația Trump spionează mâna Germaniei în politica monetară relaxată a Băncii Centrale Europene (BCE), spunând că aceasta îi afectează pe exportatorii americani. Cei din sud nu înghit Germania pentru politicile de austeritate impuse în anii crizei. Politicienii britanici se tem de puterea germană: la Westminster, în 4 iulie, Bill Cash, un adept al Brexit-ului, a descris perspectiva unui președinte german ca pe „o grijă serioasă” și ca pe o dovadă că Marea Britanie ar trebui să scape de „dominația crescândă a Germaniei”. Guvernele europene își clădesc strategiile pe această premisă. Pe vremuri, prin-miniștrii britanici susțineau că exportatorii germani de mașini vor obliga restul UE să facă un acord favorabil pentru Brexit. Emmanuel Macron a încercat să își promoveze planurile pentru o integrare mai strânsă a UE, prin atragerea establishment-ului german. Este totuși ilustrativ faptul că niciuna dintre aceste încercări nu a reușit – pentru că Germania nu înșală Europa.

De pildă, Bruxelles-ul. Există mai mulți francezi, spanioli, italieni și belgieni care lucrează atât la Comisie, cât și în Parlament, decât germani, și care dețin, de asemenea, mai puține dintre importantele funcții de „director general” decât italienii. Germanii de la Bruxelles sunt un grup amestecat, care nu primesc ordinele de la Berlin. Ei tind să fie mai francofili și mai federaliști decât politicienii de acasă. Selmayr, mai ales, este privit cu suspiciune la Berlin, unde oficialii se tem de influența sa asupra echipei doamnei von der Leyen. Macron a fost cel care a propus-o primul, iar social-democrații germani și verzii sunt cei care conduc opoziția din Parlamentul European în ceea ce privește candidatura ei.

Germania nu își impune mereu punctul de vedere în politică. Poziția de politică monetară relaxată a BCE îi îngrozește pe mulți germani care fac economii. Regulile fiscale menite să potolească îngrijorările germanilor sunt, adesea, puse la grea încercare de state euro, precum Italia și, acum, Franța. În alte privințe, de la cotele de refugiați, la țintele de emisii, și de la reglementările privind preluările de firme, la politica energetică, Comisia a sfidat preferințele Berlinului. Un exemplu este pachetul de candidați pentru principalele funcții din UE: instinctele federaliste ale doamnei von der Leyen o apropie de Macron mai mult decât de Merkel, în anumite privințe, iar franțuzoaica Christine Lagarde va prelua cârma BCE. Charles Michel și Josep Borrell, viitorul președinte al Consiliului European și șef al politicii externe a UE, sunt, ambii, mai apropiați de Paris, decât de Berlin.

De ce este Germania mai puțin puternică decât apare? În primul rând, dimensiunile sale pot fi o slăbiciune. Hans Kundnani, de la think-tank-ul Chatham House, descrie țara ca pe un „semi-hegemon”: prea mică pentru a domina Europa (proporțional, are o populație la fel de mare precum California, în America), dar suficient de mare pentru ca alții să se simtă amenințați și să încerce să o țină în frâu. Cei din Europa Centrală s-au aliat, de pildă, în timpul crizei imigrației, ca să blocheze ceea ce au considerat ei că ar fi o preferință germană pronunțată pentru frontiere deschise. Franța este atât de sensibilă la influența percepută a lui Sermayr, încât Macron vrea ca secretarul general să fie mutat (poate la BCE) și înlocuit cu un francez.

În al doilea rând, establishment-ul german este diferit. America are un executiv puternic, Marea Britanie are un mare grad de centralizare, iar Franța le are pe ambele, dar puterea din Germania este difuză și multiplă. Opiniile sunt mai diverse decât permite noțiunea de interes și perspectivă monolitică germană. Multe dintre figurile proeminente ale politicii și ale lumii academice germane împărtășesc criticile franceze și sud-europene la adresa pozițiilor guvernului ei. Printre ei se numără verzii, care s-au plasat primii în unele sondaje recente.

Multe Germanii

Politica și viața publică germane sunt atât de stratificate și de multi-fațetate, încât țara poate fi, de fapt, frustrant de introvertită. Chiar și în culmea puterii ei, doamna Merkel a fost mai mult un manager de criză, decât un lider vizionar. În dezbaterile europene despre euro, tehnologie, apărare și politică externă, Germania nu blochează atât sau nu impune, ci este, mai degrabă, semiangajată, prinsă, de fapt, în propriile certuri interne, adesea mărunte. În 2011, Radek Sikorski, pe atunci ministru de externe al Poloniei, a recunoscut că se teme acum mai mult de inacțiunea germană, decât de acțiunea germană – o mărturisire remarcabilă, dat fiind trecutul țării sale.

O Germanie insuficient de angajată în problemele europene nu are cum să creeze „Europa germană” de care se tem criticii ei. Și aceasta nu se va schimba dacă doamna von der Leyen va conduce viitoarea Comisie (ar putea chiar să producă o Europă ușor mai franceză). Dar, ca o față familiară alegătorilor germani și cu influență la Berlin, acolo unde schimbarea este oricum în aer, dată fiind încheierea erei Merkel, un președinte von der Leyen ar putea să contribuie cel puțin la confruntarea dezangajării printre compatrioții ei apatici, explicând mai bine UE și aducându-le argumente pentru necesitatea unor reforme și a unei integrări mai profunde. Ea ar putea să producă, astfel, nu doar o Europă mai germană, ci și o Germanie mai europeană.

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele