Zona euro stă din nou în pragul recesiunii

După două decenii de subperformanță, asta nu ar trebui să surprindă

46
7 minute de lectură

Liber schimb


Ediția tipărită | Finanțe și economie – 24 ianuarie 2019

A ÎNCEPUT CA o glumă: hashtagul #euroboom pe Twitter, adăugat la știri despre orice semn, indiferent cât de slab, de revenire a Zonei Euro. Prin 2017, când PIB-ul Franței, Germaniei și chiar al Spaniei a crescut cu peste 2%, părea să descrie un fenomen real. Din păcate, mult prea repede, #euroboom s-a transformat în #eurogloom. Datele despre PIB, care se așteaptă să fie publicate la finele acestei luni, vor confirma probabil că, în ultimele trei luni ale lui 2018, economia Italiei s-a contractat pentru al doilea trimestru consecutiv, îndeplinind una dintre definițiile tehnice ale unei recesiuni. Germania pare să fi scăpat de recesiune, dar de foarte aproape. Zona Euro, creată în ianuarie 1999, poate să își petreacă aniversarea pe buza unei alte recesiuni.

Zona Euro a fost un fiasco economic. Creșterea PIB a rămas în urma celor din alte economii avansate și în Uniunea Europeană ca întreg, de-a lungul vieții sale – înainte de criza financiară, în timpul recesiunii globale și a bis-ului din Zona Euro, și chiar în timpul recentului #euroboom. Poate că zona s-ar fi descurcat la fel de prost fără moneda unică. Dar încercările de a evalua performanța Zonei Euro față de o lume contrafactuală, fără euro, sugerează că nu. Ultimul deceniu a fost în mod special brutal. O listă a celor mai proști performeri din lume în termenii PIB-ului real per capita, începând din 2008, conține locuri care suferă de o topire geopolitică – plus periferia Zonei Euro. Grecia a fost depășită de Sudan și de Ucraina, Ciprul și Italia au fost bătute de Brazilia și de Iran; Franța și Olanda, de Marea Britanie.

Acum, Zona Euro începe cel de-al treilea deceniu al său, cu o nouă prăbușire la orizont. Cauzele sunt multiple. Producția auto din Germania a încetinit, deoarece firmele se străduiesc să se conformeze noilor standarde de emisii. Economia Italiei a fluctuat pe măsură ce noii săi lideri populiști se războiau cu Bruxellesul, ceea ce a panicat piețele. Protestele au aruncat o piuliță în motorul economiei Franței. Încetinirea Chinei și condițiile financiare globale strâmtorate au făcut victime. Dar deși forțele specifice care trag în jos creșterea Zonei Euro puteau să nu fie previzibile acum doi sau trei ani, o posibilă reîntoarcere la o formă sumbră ar fi trebuit să fie.

Economiile din Zona Euro trudesc sub multe obstacole structurale la creștere. Dar din 2008, principala lor constrângere a fost cererea slabă. După criza globală, creșterea s-a înviorat scurt, doar ca să leșine din nou, din cauza slăbiciunilor instituționale. Investitorii se îngrijorau că Banca Centrală Europeană (BCE) nu va sprijini obligațiunile sau depozitele emise pe plan național la băncile asigurate pe plan național și s-au panicat în consecință. Frica a cedat după ce liderii europeni au decis, de voie, de nevoie, să creeze mecanisme de stabilizare supranaționale, permițându-i BCE să promită că va sprijini obligațiunile și băncile naționale. Creșterea a rămas slabă, în ciuda deciziei BCE din 2015 de a începe un program deschis de cumpărare stimulativă de obligațiuni, ca acelea inițiate cu mult înainte, în alte părți.

Apoi, a venit #euroboom-ul. Dacă reformele și acțiunea BCE doborâseră obstacolele la creștere, cererea importată din străinătate a fost cea care a salvat Zona Euro de problemele sale. Din 2013 până în 2016, exporturile nete au contribuit substanțial la creștere; surplusul de cont curent al Zonei Euro a sărit de la circa 1% din PIB la aproape 4%. În vreme ce revenirea industriilor de export a redus șomajul, cererea internă a jucat un rol mai mare în stimularea creșterii. În 2017 și în prima parte a lui 2018, consumul a contribuit mai mult de două puncte procentuale la creșterea PIB. Investițiile au contribuit și ele cu un alt punct procentual. Zona Euro a fost norocoasă. Dacă guvernul chinez nu ar fi inundat economia sa cu stimulente sau dacă America nu ar fi sprijinit producția globală prin înregistrarea unor mari deficite comerciale, atunci stimulentul pentru cerere necesar ca să îi pună din nou la muncă pe europeni și să îi facă să cheltuiască din nou poate că nu s-ar fi materializat vreodată.

Asta, din cauză că reformele din epoca de criză a Europei au inclus și măsuri draconice de limitare a împrumuturilor guvernamentale. Prețul sprijinului Germaniei pentru economiile știrbite de criză a fost o revizuire a „pactului de stabilitate și creștere”, care este menit să țină aliniate bugetele. Noul pact fiscal încheiat în 2012 le cere guvernelor să mențină împrumuturile nete la nu mai mult de 3% din PIB. Deși asta poate să nu pară foarte oneros, pactul le cere și să mențină un deficit bugetar structural (ajustat ca să țină cont de ciclul de afaceri) de nu mai mult de 1% din PIB, dacă datoriile sunt „semnificativ” sub 60% din PIB, și nu mai mult de 0,5% din PIB, dacă datoriile sunt peste acest nivel. Guvernele cu datorii de peste 60% trebuie să ia măsuri și ca să le aducă iar sub acest prag; cei care se apropie de el se pot aștepta cu siguranță la avertismente dure. Țările care violează în mod flagrant aceste reguli sunt supuse penalităților. În Italia, care are o datorie publică de circa 130% din PIB, populiștii au ajuns la putere din cauza frustrărilor față de statu-quo, dar au fost împinși la sobrietate bugetară anul trecut, după ce UE a amenințat că va introduce asemenea penalități.

#eurodoom

Într-adevăr, Europa le-a interzis guvernelor posibilitatea de a-și folosi bugetele pentru a stimula creșterea. Aceste cătușe fiscale ar fi mai puțin îngrijorătoare dacă BCE ar fi mai bine poziționată să stimuleze cheltuielile private prin relaxarea politicii monetare. Dar rata sa de dobândă efectivă este deja negativă. Încetinirea din 2018 a venit în ciuda continuării cumpărării de active de către BCE, chiar dacă mai încet decât în 2016 și în 2017. Cheltuielile externe au putut să țină motorul economic al Zonei Euro turat, dar asta este ceva capricios, așa cum învață acum blocul monetar. Nu era decât o chestiune de timp până când un vânt advers că înmoaie pânzele Zonei Euro, expunându-i incapacitatea de a menține cererea internă fără ajutor extern. Tranziția de la boom la gloom (dezastru, n.tr.) era inevitabilă.

Această tranziție nu este în mod necesar permanentă. Europa ar putea să își relaxeze constrângerile fiscale. Și, mai bine, ar putea să se folosească de potențialul său fiscal combinat, mutualizând o parte din datorii și creând un buget al Zonei Euro suficient de mare pentru a oferi un stimulent semnificativ. Aceste reforme ar necesita o mare schimbare a balanței de putere și a gândirii din cadrul Europei. Astfel de tranziții s-au mai petrecut înainte, în miezul crizei. Dar dacă ultimii zece ani de #eurogloom nu au demonstrat nevoia presantă de a menține o serie de instrumente de stimulare a cererii, este dificil – și înfricoșător – să ne gândim la ce va fi, în cele din urmă.

Acest articol a apărut în secțiunea Finanțe și economie din ediția tipărită a The Economist, sub titlul „Situație normală”

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele