100 cu mai multe faţete

97
11 minute de lectură

Zi naţională

De-o sută de ani, şi de când a devenit „Zi naţională”, şi când n-a fost, 1 decembrie a însemnat şi înseamnă mult pentru români: dată esenţială, crucială pentru naţiune şi pentru stat. În absenţa unei mari revoluţii fondatoare a civilizaţiei autohtone moderne, precum cele din America, aducătoare de Independenţă, şi din Franţa, căci „paşoptistele” noastre au rămas minione şi nici n-au reverberat adânc, în cotidianul rural al epocii, articularea statală definitorie pentru întreaga istorie ulterioară n-are rivale.

24 ianuarie 1859, când s-au unit doar Principatele dunărene, Ţara Românească şi Moldova, e doar parţial echivalentă.

Nu rezistă în competiţie nici 10 mai, „Ziua naţională” de la finele secolului al XIX-lea şi până la instaurarea regimului comunist: intrarea lui Karl von Hohenzollern-Sigmaringen, viitorul Rege Carol I, în Bucureşti, în 1866, apoi proclamarea Independenţei României de către Principe, în 1877, după adoptarea în ajun a textului în Parlament, apoi proclamarea Regatului şi încoronarea lui Carol ca Rege, pe 10 mai 1881, au fost evenimente majore, dar toate încă în „România Mică”.

După războiul al doilea, comuniştii au mizat pe zilele de 1 mai, 23 august şi 30 decembrie.

Prima, „internaţionalistă”, nu poate fi asumată ca dată relevantă pentru identitatea locală, diferenţiată specific.

A doua, „Zi naţională” până în 1989, după mistificările care au estompat rolul principal jucat de Regele Mihai în vara lui 1944, când a ordonat arestarea lui Ion Antonescu şi a impus trecerea de partea Aliaţilor anti-nazişti, în schimb fiind inventată o contribuţie comunistă decisivă, e o dată importantă, urmată de revenirea între graniţele ţării a teritoriilor amputate în timpul conflagraţiei, dar rămâne ca un moment de redresare, nu de afirmare fondatoare.

30 decembrie 1947, ziua abdicării forţate a Regelui Mihai, elogiată propagandistic de către uzurpatori ca start al „erei noi”, a fost – dimpotrivă – ruşinoasă, dramatică în sine, tragică prin consecinţele ei vast-represive.

Ar mai putea candida 22 decembrie 1989, când ţara s-a eliberat de sub dictatura instaurată la sfârşitul lui 1947: revenire prea apropiată la democraţie, chiar dacă au trecut deja aproape trei decenii, încă supraâncărcată emoţional şi tocmai de aceea greu de „clasat” şi de pus în balanţă obiectivă cu „Marea Unire”, a cărei anvergură semantică e – de fapt – inegalabilă.

Contraargument

Nu trebuie uitat nici o clipă contraargumentul contestatar: cel puţin pentru cetăţenii români de etnie maghiară, 1 decembrie 1918 a însemnat desprinderea de „patria lingvistică” şi participarea la istoria altui stat, cotitură de destin colectiv pe care cel puţin unii n-o pot sărbători. Ar trebui înţeleşi.

Festivism

Un patriotism profund a stimulat, în martie 1918, alipirea Basarabiei la Vechiul Regat şi, la 1 decembrie, a teritoriilor locuite majoritar de români în Imperiul Austro-Ungar în destrămare. La entuziasmul de atunci al predecesorilor noştri s-a adăugat, straturi-straturi, conştiinţa semnificaţiei fundamentale pe care „Marea Unire” a avut-o din prima clipă şi şi-a şi câştigat-o în timp, din ce în ce mai grea, sporind mereu. Interpretările şi omagierile ulterioare au încărcat şi supraâncărcat simbolic actul şi mai ales data finalizării, 1 decembrie. S-a vorbit mult despre importanţa colosală a „regăsirii” românilor într-un singur stat, s-a scris în toate genurile, în versuri şi-n proză, în pledoarii patetice şi-ntr-o maree de studii docte şi de articole patetice, povestea s-a jucat pe scenă şi pe marile şi micile ecrane, până la mitizare şi până la saţietate. Printre sentimentele autentice s-au infiltrat demagogiile patriotarde. „Marea Unire” a fost invocată şi cu emoţie, fireşte că dezinteresată, dar şi cu sarcasm lucrativ, când nu cu cinism extremist abia disimulat. Au fost, sunt şi vor mai fi reuniuni solemne, politicienii vor rosti discursuri impersonale şi savanţii vor explica doct, înalte feţe bisericeşti şi „soboare” de preoţi vor oficia slujbe, secondaţi de voci evlavioase care vor cânta vibrant, corurile civile şi militare vor plusa, poeţii tradiţionalişti vor declama înaripate catrene rimate, dansatori în costume populare vor încinge hore ale înfrăţirii, balerine şi balerini înfăşuraţi în voaluri vor metaforiza unduitor, pe muzici meditative. Au predominat, predomină şi vor predomina clişeele, retoricile stereotipe. Marele festivism, inevitabil până la un punct, justificat tot până acolo, devenit reflex colectiv al naţiei.

La Centenar, toate se intensifică, se multiplică, se lăţesc neverosimil. Peste tot – adunări publice sărbătoreşti, discursuri sărbătoreşti, tipărituri sărbătoreşti, steaguri tricolore, lozinci şi „logo”-uri ale celebrării. Se cheltuie mulţi bani, se organizează concursuri de „proiecte pentru Centenar”, autorităţile responsabile se panichează că nu sunt destui amatori de finanţări, sumele alocate trebuie musai epuizate. Spaţiu generos de manevră pentru şmecheri şi pentru aranjamente, pentru profituri mai mici ori mai mari. Suta de ani e categoric importantă, importantissimă: e doar un secol, însă e chiar un secol de stabilitate, cu dezvoltări colosale, dincolo de perioadele de recul. Ţara are acum în urmă o istorie naţională consolidată, cu care, de câteva generaţii, ne-am obişnuit, ne defineşte, ne aparţine, ne permite să avansăm relaxaţi în postmodernitate, în epoca „globalizării”, „post-naţională”, „supra-naţională”…

Perspective neconvenţionale

Se poate şi altfel decât festivist: despre „Marea Unire” s-a vorbit şi interesant, s-au scris şi pagini de literatură bună, memorialistică antrenantă sau cutremurătoare, nuvele şi romane-capodopere. Ziua de 1 decembrie şi suta sunt privite şi cu inteligenţă, cu moderaţie, cu bun-simţ, din perspective ingenioase, complexe. Am oferit de curând câteva exemple la Cafeneaua critică, în seria de dezbateri culturale pe teme de actualitate pe care o organizez de mulţi ani (departe – însă – de sută!). Sub genericul Centenar neconvenţional am propus trei subiecte.

Primul: contribuţia femeilor la istoria primului război mondial şi a Unirii, puţin cunoscută, aproape ignorată. Notorie a fost doar implicarea politică şi diplomatică a Reginei Maria, supranumită „Regina-soldat” în urma descinderilor ei pe front, în mijlocul soldaţilor, în spitalele pline de răniţi, ridicându-le moralul. Doar ea?! Conform psihologiei comune, confruntările violente ar constitui monopol bărbătesc. O extraordinară enciclopedie-album, recent publicată, Eroinele României Mari. Destine din linia întâi (Editura Muzeul Literaturii Române, 2017), demonstrează că nu doar ei, ci şi ele participă, îi susţin pe luptători, găsesc modalităţi diverse de implicare, strâng fonduri, îngrijesc răniţii, dovedind un devotament fără rezerve. În mici eseuri biografice sau „medalioane”, alteori în laconice „cartuşe” (nonviolente!) de prezentare, de multe ori în simple liste, cu minime informaţii contextuale, sunt incluse în carte peste 600 de nume, de la Regină la măicuţele din multe mânăstiri, prezente în spitalele şi sanatoriile vremii. Multă informaţie, cvasi-completă despre reprezentantele artistocraţiei şi intelectualităţii de atunci, fărâmituri în multe alte cazuri, destul pentru ca, alături de fotografii şi documente varii, imaginea de ansamblu să fie convingătoare, impresionantă. Implicită – o demonstraţie de emancipare feministă aşa-zicând „aplicată”, nesusţinută de vreun program ideologic, asumată cu curaj, ca filozofie firească de viaţă trăită în vremuri „ieşite din ţâţâni”. Editor: Ioan Cristescu, directorul Muzeului Naţional al Literaturii Române din Bucureşti. Supervizoare a proiectului: Mireille Rădoi, directoarea Bibliotecii Centrale Universitare. Coordonatoare ştiinţifică: neobosita Adina Berciu-Drăghicescu, sufletul întreprinderi, dirijoare a unui colectiv de autori din care au mai făcut parte Radu Ştefan Vergatti, Mihai Ipate, Anemari Monica Negru, Doru Bădără, Andreea-Mihaela Badea, Alina-Victoria Paraschiv, Filica Drăghici, Ana Victoria Sima, Mirela Popa-Andrei, Luminiţa Popescu, Carmen Albert şi Maria Ioniţă.

Al doilea subiect centenar neconvenţional: scriitorii morţi pe front, de-o parte ori de alta, căci au fost nevoiţi să lupte – vai! – şi români contra altor români, ori în alte împrejurări legate de război, mai-toţi foarte tineri, autori de versuri, proze, note de jurnal, articole, varii scrieri mărunte. Cei mari, autorii de capodopere la temă, precum Liviu Rebreanu cu a sa Pădure a spânzuraţilor, Camil Petrescu, soldat şi apoi romancier în Ultima noapte de dragoste, prima noapte de război şi alţii, au supravieţuit marii conflagraţii şi au scris despre ea mai târziu. Şansă refuzată de soartă celor care s-a stins în luptă, poate că şi ei talentaţi, purtători de bastoane de mareşali ori de genii creatoare în raniţe, dar fără noroc. Le face astăzi dreptate criticul şi istoricul literar Dan Gulea, care le-a colecţionat textele şi i-a comentat în Citind marele război. Antologia scriitorilor căzuţi (aceeaşi Editură a Muzeului Literaturii Române, 2017). Perspectivă – din nou – nefestivistă, anti-festivistă, furnizoare de informaţii puţin sau deloc ştiute, din categoria „micii istorii”, cândva numite „nouă istorie” („la nouvelle histoire”), în măsură să lumineze din unghiuri inedite peisajul mare al evenimentelor grandioase. Şi ei, mărunţii scriitori, ziarişti, autori cvasi-anonimi au contribuit la „Marea Unire”, nu cu puţin: şi-au dat vieţile pentru ea.

Subiectul al treilea: în cadrul Festivalului Capitalelor Naţiunilor Centenare (Bucureşti, 10-17 septembrie 2018, despre care am scris în Jurnalul meu cultural din Reporter global), Mircea Tiberian a prezentat o compoziţie specială, o „jazz cantată” intitulată Saeculum – Suită vocal-instrumentală în şapte tablouri (la Sala „Radu Beligan” a Teatrului de Comedie, pe 17 septembrie), în interpretarea unui Ansamblu al Capitalelor Centenare constituit din muzicieni din toate ţările desprinse după 1918 din fostul Imperiu Austro-Ungar, plus un ansamblu vocal feminin românesc. Spectaculos experiment jazzistic, cât se poate de neconvenţional, asupra căruia sper să revin (tot în Jurnalul cultural).

Şi se pot imagina nenumărate antidoturi contra festivismului, o multitudine de perspective neconvenţionale, miraculos de interesante din care să fie privite şi „Marea Unire”, şi orice alt „mega-eveniment”!

Centenarul unui război

Pentru noi şi pentru celelalte naţiuni din Europa Centrală, anul 1918 înseamnă – deci – istorie esenţială, (re)fondatoare, de mare încărcătură simbolică, de maximă relevanţă patriotică. Aproape că uităm că atunci s-a încheiat „Marele Război” – căci tot aşa i s-a spus în epocă, „Mare”, ca şi „Unirilor” naţionale (peste doar două decenii şi un pic, avea să se dovedeaască doar primul război mondial, căci va urma al doilea, şi mai distrugător, „beneficiar” al progreselor ştiinţifice şi tehnologice foarte rapide, care vor culmina, la final, în august 1945, cu operaţionalizarea militară a fisiunii nucleare, prin cele două bombe de la Hiroshima şi Nagasaki, pustietoare). Sau, dacă nu uităm de tot de „întâmplarea” din 1914-1918, o privim – parcă – mai degrabă ca pe o „circumstanţă” care a făcut posibilă „Marea Unire”, nu-i aşa?!

Or, pentru restul Europei şi pentru lumea largă anul 2018 nu înseamnă constituirea de state naţionale, ci finalul războiului. La scară macroistorică, conflagraţia a marcat destinul Vechiului Continent şi al Planetei. În Occident, mai puţin prin părţile noastre, a fost marcată şi suta de ani împlinită în 2014 de la debutul conflictului. Reuniunile comemorative şi explorările ştiinţifice s-au ocupat şi se ocupă serios de „Marele Război”, în a cărui acoladă intră şi dezintegrarea Austro-Ungariei perdante, şi doctrina Woodrow Wilson, care a încurajat agregarea teritoriilor desprinse atunci din Imperiu în state naţionale, în urma aranjamentelor de pace şi a reaşezării plăcilor tectonice ale istoriei. Aşa s-a creat contextul favorabil pentru ca provinciile locuite majoritar de români să se alipească prin voinţă populară „Vechiului Regat”, completându-l, pe 1 decembrie, pe cel „Nou”, care avea să fie supranumit „România Mare”: după Basarabia, venită pe 27 martie, Transilvania, Banatul de Nord, Crişana, Maramureşul şi, de partea cealaltă, în Nord-Est, Bucovina.

Centenarul – vasăzică – al unui război; şi – desigur – şi al „Marii Uniri” de la Alba Iulia etc. etc. etc.

*

…Centenar cu multe faţete care aşteaptă să fie explorate!

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele