2019 – de la epoca euforiei la cea a agoniei

1036

În decembrie 1989, poporul român îl alunga de la putere pe Nicolae Ceaușescu, recăpătându-și libertatea și speranța. Aveam motive întemeiate să avem încredere în viitor. În politica internă se reînființau partidele democratice , tradiționale, țărăniștii, liberalii și autenticii social-democrați reintrând în noul joc politic intern. Acești supraviețuitori nu erau doar martori ai sovietizării României, ci și ai ultimei perioade democratice din istoria țării noastre. Datorită dramatismului Revoluției Române, transmisă în direct pe mai toate televiziunile internaționale importante, revenisem pe harta de simpatie a Occidentului, pregătit să ne ajute. Eram liberi să ne construim viitorul, inclusiv să ne reîntoarcem în Europa.

În sistemul internațional, odată cu prăbușirea comunismului se declanșa un nou val al democratizărilor, minuțios analizat și explicat de Samuel Huntington. În 1991, se destramă chiar URSS, pentru prima dată după peste 200 de ani românii „pierzând” granița terestră cu Rusia. În același timp, frații noștri de peste Prut obțineau șansa întăririi caracterului latin al românității lor. Drumul spre Europa le era deschis și lor. Euforici, central-europeni și vest-europeni asistam toți, plini de speranțe, la „Sfârșitul Istoriei” și pășeam împreună în ceea ce Gideon Rachman a definit drept „epoca optimismului”. O perioadă romantică, plină de speranțe și de realizări, dar care a trecut de ceva vreme.

O criză dublă, internă și externă

Fără răgaz, anul 2019 ne va muta brutal din nostalgia trecutului glorios, moment al unei mari realizări istorice, înapoi în prezentul nostru mediocru, marcat de multiple neputințe naționale. Pentru că în 22 decembrie 2019 vom împlini 30 de ani de la fuga lui Ceaușescu și prăbușirea comunismului în România. Treizeci de ani pe care îi vom aniversa după un an de criză al României, într-o țară ce riscă , din nou, să-și piardă democrația și libertățile atât de greu obținute. Pe 16 decembrie 2018, dată la care scriu aceste rânduri, Liviu Dragnea , președintele partidului de guvernământ și al Camerei Deputaților, omul care a condus  de facto guvernul și România în ultimii ani , a ținut cel mai antieuropean discurs din ultimii ani. Cu doar două săptămâni înaintea preluării președinției Consiliului UE.

Pe acest fond, de recrudescență a demagogiei, populismului și antioccidentalismului, România și românii vor avea de înfruntat o dublă criză, internă și internațională. Sistemul internațional se află deja angajat într-o complicată și periculoasă reașezare, în urma căreia este destul de probabil ca noua arhitectură globală de putere să fie una defavorabilă României. Ceea ce generează noi și serioase amenințări de securitate națională la adresa României. Pe de altă parte, țara noastră va trebui să găsească soluții pentru a traversa cu bine această periculoasă situație internațională, pe fondul unei grave crize politice interne, datorată degenerării politice și blocării procesului de modernizare. Și precum bine știm din teoria studiilor de securitate națională, vulnerabilitățile întotdeauna amplifică amenințările, combinate, cele două putând duce la falimentul unei țări.

Astăzi, după aproape 30 de ani de la miraculosul moment al Revoluției din Decembrie 1989, intern și internațional, ne aflăm prinși într-o dublă criză. O situație periculoasă, pe care vom încerca să o analizăm mai jos, cu speranța că o bună înțelegere a acestei complicate posturi ne va ajuta să identificăm mai bine cele mai bune răspunsuri la această provocare existențială. Pentru că, din nou, citându-l pe bătrânul cronicar, „este cumpănă mare pământurilor noastre și nouă”.

China revine la poziția din secolul al XIX-lea

La nivel global, asistăm la un eveniment epocal, convergența economică și politică dintre Vest și Rest, în special țările din Asia, în frunte cu China și India. Dacă la început de secol 19, China încă era cea mai mare economie a lumii, începând cu 1850, Occidentul, valorificând mult mai bine avantajele revoluției industriale, și-a mărit considerabil ponderea în economia mondială. Plusul de putere economică și militară a dus la instaurarea mai multor ordini internaționale favorabile intereselor Vestului , Pax Britanica și Pax Americana. Acest ciclu se încheie în acești ani, chiar sub privirile noastre. Ieșind din izolare, implementând cu succes reforme, participând la globalizare pentru a profita din plin de avantajele comerciale, transferând la greu tehnologie, legal sau ilegal, China a redus în 40 de ani decalajul de Occident. Chiar mai mult decât atât, redevenind cea mai mare economie a lumii, Beijingul își cere deja și beneficiile politice ce decurg de aici.

Pe acest fond al dezoccidentalizării globalizării, asistăm la amplificarea competiției geopolitice dintre marile puteri. Atât China, dar și Rusia contestă vechile reguli internaționale, vechea ordine, construită succesiv de SUA și de statele occidentale după al Doilea Război Mondial, dar și după Războiul Rece. China vrea o globalizare cu caracteristici chineze și Asia pentru asiatici. Rusia este din ce în ce mai antioccidentală, mai revizionistă și mai iredentistă. Deja a modificat, prin forța armatei sale, granițele Georgiei și ale Ucrainei. Nu are nicio reținere în a solicita deschis Occidentului propria sa sferă de interes, pretenție pe care de altfel o are și China în Asia de Sud-Est.

Dosare complicate

Această sporită competiție geopolitică, ce crește „șansele” de conflict între marile puteri, se combină periculos cu mai multe dosare regionale complicate. Balcanii de vest sunt departe de orice relaxare geopolitică, potențialul de conflict acolo fiind încă mare. Gravele probleme regionale sunt încă departe de a avea o soluție sustenabilă. Bosnia este în continuare un stat fragil din cauza artificialității pe care o ține sub control doar cu ajutorul comunității internaționale. În ciuda promisiunilor occidentale, referitoare la aderarea la NATO și UE, reconcilierea sârbo-albaneză se lasă așteptată. Recentul exemplu al transformării forțelor kosovare de securitate în armată regulată a evidențiat încă o dată volatilitatea regiunii. Și peste toate aceste aspecte specifice zonei se suprapune o intensificată competiție geopolitică a Rusiei și Turciei cu Vestul, ce poate degenera chiar în conflict deschis. Pentru a împiedica aderarea Republicii Muntenegru la NATO, Rusia a mers până acolo încât a orchestrat o tentativă de lovitură de stat.

Competiția pentru regiune

Situația internațională nu este mai simplă nici în alte regiuni de importanță strategică pentru România. În zona Mării Negre, Rusia continuă remilitarizarea politicii sale externe, cu accent pe consolidarea prezenței militare rusești în Crimeea. În luna noiembrie a lui 2018, Moscova a anexat de facto marea Azov, în acest areal testându-și mai multe tactici de război naval hibrid. Astfel, gâtuie economic Ucraina și pregătește noi instrumente coercitive, ce pot fi folosite la o adică și în alte zone ale Mării Negre, tot împotriva Ucrainei sau, de ce nu, chiar împotriva unor state NATO. În fine, chiar și în Europa Centrală, unde ani de zile nu s-a mai întâmplat nimic relevant geopolitic, vedem renăscută competiția pentru influență între SUA, China și Germania. Americanii susțin Inițiativa celor Trei Mari, format de creștere a conectivității regionale, dar pe o matrice americană. China are la dispoziție dialogul 16+1 și cheltuiește sume tot mai mari pentru creșterea influenței sale regionale, dar și pentru identificarea unui nou rol. Nu în ultimul rând, mai nou,  prin Ostpolitik, Germania înțelege cultivarea relațiilor cu Europa Centrală și nu cu Rusia, cum a fost cazul timp de peste 40 de ani. De aceea, datorită acestei foarte complicate agende mondiale, marile puteri occidentale sunt deja obligate să fie din ce în ce mai selective în angajamentele lor reale. SUA, Germania, Marea Britanie și Franța au de dus o competiție geopolitică cu Rusia și China, tot mai intensă , uneori și între ele, pe fondul unor multiple probleme interne, de la vestele verzi și Brexit până la fragmentarea politică germană și eventuala trimitere în judecată a președintelui SUA.

Rostul uitat al politicii

Pe acest complicat și periculos fundal geopolitic global, cum se pregătește România să facă față acestor rele vremuri? E simplu, nu se prea pregătește, din cauza faptului că este condusă de o clasă politică care, în majoritate, este mediocră, lacomă și incompetentă. Servilismul și relația personală sunt cerințele principale pentru a fi azi politician. Cu cât ei sunt mai corupți, cu atât este mai important ca cei din jur să-și țină gura. După 30 de ani de devalizare a bugetului public, mai au doar un singur obiectiv, să scape de răspundere, de consecințele multiplelor furturi și delapidări, să nu facă pușcărie și să nu-și piardă averea agonisită cu atâta trudă. O clasă politică involuată într-o imensă vulnerabilitate de securitate națională, care nu are suficientă educație ca să mai înțeleagă ideea de modernitate, care respinge deja ideea de Occident, devenită un pericol pentru ei.

Politica este cea mai rapidă cale de îmbogățire, de unde și rostul puterii. Scopul suprem nu mai este binele colectiv și siguranța polisului, ci cel individual, cel mult de familie sau grup. Rostul politicii nu mai este propășirea națională prin libera dezbatere de idei, de soluții și strategii, ci exploatarea vulnerabilităților adversarului, de aici miza justiției. Evident, rolul principal aparține aparatului de propagandă, mai ales televiziunilor. De aceea politică internă este eminamente bazată pe minciună și manipulare. Dacă nu ești vulnerabil, vei fi, căci o calomnie rostogolită constant devine un adevăr. Într-o clasă politică atât de gri, albul este cel mai mare dușman.

În incompetența sa, clasa politică ignoră degradarea stabilității din sistemul internațional. În timp ce țări ca Polonia sau balticele privesc situația din Ucraina ca un pericol existențial, românii sunt mult mai relaxați. Deși rușii sunt mult mai activi și mai periculoși pe frontul de sud, pe zona Mării Negre și a Balcanilor. Politica de securitate națională este una minimală, singura decizie majoră a ultimilor ani fiind creșterea bugetului apărării la 2%. În rest, noile probleme de securitate națională, acumulate în ultimii ani, sunt ignorate sau tratate superficial. Politica de securitate națională prezintă multe forme fără fond, precum strategia de securitate națională, așa-zisa comunitate de informații sau întocmirea anuală a unui plan național de priorități informative. Importate din Occident, astfel de organizări nu au prins, ele nefiind specifice unei birocrații care încă are o mentalitate post-comunistă, prea puțin dispusă la acțiune integrată și „information sharing”.

Capitalism embrionar

În fine, România nu stă prea bine nici din punct de vedere economic. Avem o economie semicapitalistă, intenționat lăsată așa, „nefăcută”, pentru a le fi mai ușor băieților deștepți să se îmbogățească. În ciuda creșterii PIB și parțialei reindustrializări, economia României continuă să sufere din lipsă de profesionalism în administrarea ei și de forță calificată de muncă. Deschiderea spre creativitate și inteligență este încă una redusă, construcția unei economii românești bazate pe cunoaștere fiind „un pod prea îndepărtat”. Suntem în continuare dependenți de bunul mers al economiei globale, o eventuală recesiune urmând a ne afecta serios și pe noi. 

Toate aceste vulnerabilități, combinate cu o prea proastă situație internațională, ne duc la o concluzie mai mult decât îngrijorătoare. Nu numai că România nu mai este un furnizor de securitate internațională, dar nu mai este capabilă să-și asigure securitatea națională nici măcar ei. Asta este vestea rea. Vestea bună este că poporul român a mai fost și altă dată într-o astfel de situație și nu numai că a scăpat, dar a și reușit remarcabila realizare a României Mari. Pe 7 mai 1918, la Buftea, guvernul român semna pacea care consfințea pierderea unei mari părți din țara noastră. În numai șapte luni, evoluam de la agonie la euforie, la 1 decembrie 1918 poporul român desăvârșind, prin liberă opțiune, unirea românilor într-o singură, mare, țară. Dumnezeu a fost de partea noastră. Vom putea conta pe el și data viitoare? Mai ales acum, când am sfințit și catedrala. Din lipsă de politică de securitate națională, măcar pe mântuire să contăm.

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele