Să încercăm un exercițiu de imaginație: cum ar arăta România dacă politicienii noștri ar fi niște intelectuali rafinați, cu o bună stăpânire a profesiei lor, cu o vastă cultură? Ce-ar fi dacă ei ar frecventa, discret, dar constant, teatrele, expozițiile, librăriile, muzeele și sălile de spectacole?

Ce alianțe ar avea România, ce deschideri și câtă influență, dacă ei ar putea vorbi despre viziunea lui Daniel Barenboim când dirijează Simfonia a 7-a Beethoven sau ar aștepta nerăbdători premiera, la Teatrul Național, a dramatizării profeticei cărți a lui George Orwell, „1984”, ori ar discuta despre „Totul se ruinează în zece ani”, a lui Jacques Attali? Cum ar fi dacă ar înțelege ei că Orwell în cartea asta a fost un vizionar ale cărui profeții îl sfidează pe Nostradamus? Atunci, probabil că nimeni n-ar îndrăzni să taie fondurile unui teatru național sau să nu finanțeze un mare festival de teatru, pe care publicul bucureștean îl merită. Din păcate, nu avem politicieni cultivați, iar cei care sunt într-adevăr speciali, cum e cazul lui Varujan Vosganian, își risipesc energia aproape inutil. Din păcate, politicienii noștri nu citesc nici presa. Dacă ar fi citit-o, ar fi evitat o situație de un ridicol halucinant în care au căzut inițiatorii așa-numitei „legi a recunoștinței”, care au preluat, ad integrum, un text umoristic publicat în urmă cu zece ani de publicația Times New Roman.

Citiți presa, domnilor, i-a îndemnat Gabriel Nițulescu pe politicieni, prezentând capcana stânjenitoare întinsă de autosuficiență. Dar drama culturii românești, sistematic subfinanțată și ignorată, este o problemă națională. Scena culturală dă un contur final, decisiv, calității vieții într-o țară și definește, până la urmă, poporul care o consumă. Nu este un moft sau un experiment elitist. Interesant, Mugur Isărescu, deși nu este politician, ci bancher central, demonstrează impecabil cât de important este profilul cultural al unui reprezentant al României, de data asta în lumea marilor organisme financiare și a marii finanțe. Pot spune că l-am văzut discutând cordial și inteligent și cu laureatul Nobel Lawrence Klein, creatorul econometriei, dar și cu Christine Lagarde, pe când era directoarea FMI. Când România a avut nevoie de susținere financiară de ultimă instanță, a obținut-o și s-a ținut de cuvânt. Tot Isărescu discută cordial cu Radu Varia sau cu Mariana Nicolescu, dar și cu Mario Draghi, șeful băncii centrale a europenilor. Tot Mugur Isărescu a fost amfitrionul ultimului concert al legendarului jazzman Johny Răducanu, la Banca Națională. Stabilitatea financiară a economiei românești nu este deci exclusiv rezultatul mișcării dibace a unor cantități de bani dintr-o valută în alta, cu o dobândă sau alta. Este rezultatul unei imagini complexe pe care o transmite banca centrală, boardul ei, către piețele financiare.

Dar politicienii nu trebuie să fie doar cultivați, stăpâni pe profesiile lor și corecți. Ei trebuie să fie și coerenți, avertizează Ștefan Râmniceanu, un mare artist român, care cunoaște perfect spațiul cultural francez. Problema subfinanțării culturii este și efectul incoerenței de care dă dovadă clasa politică, spune el.

„Observ, cu îngrijorare și dezamăgire, că nu se poate realiza o coerență în politica românească. Avem nevoie de politicieni remarcabili, cultivați, inteligenți și de o colaborare între aceștia. Este un lucru care ar disloca încremenirea aceasta, lipsa de proiect a României. Proiectul de a câștiga puterea nu este un adevărat proiect de țară. Un proiect de țară este o grijă pentru absolut toată lumea. Pentru artiști, pentru țărani, pentru actori, pentru sculptori, ingineri IT-iști, avocați, muzicieni, doctori. Pentru copii, tineri, bătrâni și adulți, pentru toată lumea”, ne-a declarat Râmniceanu.

Într-adevăr, lipsa de bani a bugetului, toată această contorsionare a cifrelor menită să acopere unele măsuri iraționale și riscante pentru economie, se vede imediat, deoarece a venit vremea rectificării bugetare. Și, ca de obicei, cultura este prima sacrificată. De data asta însă, în anul Festivalului Enescu, artiștii nu mai au răbdare. Și, iată, să sperăm că vor înțelege mesajul lui Hamlet, așa cum ni l-a transmis Ion Caramitru. „Hamlet îi spune lui Polonius, care este prim-ministru al Danemarcei, responsabilul politic al țării, când Polonius, împreună cu regele, s-a gândit să aducă actorii să-l distreze pe Hamlet, care era cam melancolic și căruia îi era frică de tristețea lor. Au adus o trupă de actori. Și Hamlet îl întreabă: Ei, te-ai purtat bine cu ei? Și Polonius spune: Da, i-am cinstit cum se cuvine. „La naiba”, îi spune Hamlet. „Nu cum se cuvine, cu mult mai bine, pentru că ei, actorii, sunt cronica vie și prescurtată a vremurilor. Mai bine să ai parte de un epitaf prost după moarte, decât să intri în gura lor cât timp ești în viață”.