A fi sau a nu fi o uniune economică și monetară

84
BRUSSELS, BELGIUM - NOVEMBER 17: The 'Europe' sculpture of Belgian artist May Claerhout showing a woman holding up the symbol of the Euro stands outside the European Parliament building on November 17, 2011 in Brussels, Belgium. Eurozone member countries are continuing to struggle with a debt crisis afflicting a widening circle of nations as the rest of the world fears economic repurcussions. (Photo by Sean Gallup/Getty Images)

Apartenența la o uniune economică și monetară impulsionează dezvoltarea accelerată a economiilor partenere, dar asigură și mai mare rezistență în fața crizelor și șocurilor externe. Uniunea monetară, cu arhitectura ei de reglementări care pot părea oarecum excesiv de rigide, rămâne un club select, care-și respectă promisiunile privind bunăstarea. Acest club are și forța de a atenua șocurile marilor crize și de a susține economiile mai fragile în momente dificile.

Statele rămân independente, au capitale diferite, au conduceri diferite, poate chiar vorbesc limbi diferite, dar nu există nicio barieră pentru cetățenii unei țări să lucreze în altă țară, pentru ca firmele dintr-o țară să producă sau să vândă în altă țară și banii să poată circula liber între cele două țări, eventual într-o monedă comună. Dar de ce este nevoie ca un număr de state independente să facă parte dintr-o uniune economică? Cum pot aceste state să aibă aceeași monedă? Este de ajuns o lege aprobată de Parlament sau sunt și „legi” nescrise, economice, care condiționează înființarea unei uniuni economice și monetare?

Nivel suprem de integrare

Categoric, o lege nu poate spune că de mâine produsul intern brut (PIB)-ul României este egal cu cel al Poloniei sau al Germaniei și nici că de mâine un leu românesc valorează un euro. Așa cum o lege nu poate spune că de mâine toți adulții vor avea o înălțime de 1,80 metri și 70 kg. Dar legile pot stimula și canaliza resursele unei țări astfel încât, într-o perioadă rezonabilă, economia respectivă să se apropie de cele din uniunea economică. O uniune monetară reprezintă nivelul suprem de integrare a economiilor componente, ceea ce se obține printr-un set de reforme aplicate într-o lungă perioadă, precum și prin reguli coerente de guvernanță economică, care să asigure convergența respectivelor economii.

Este evident că economiile care vor să fie parte dintr-o uniune economică și monetară trebuie să îndeplinească niște precondiții reale, obiective, care țin de legile economice. Intuitiv, aceste țări trebuie să fie cât de cât apropiate în ceea ce privește gradul de dezvoltare, profilul economic, dimensiunea, structura economiei. Altfel spus, este improbabilă o uniune economică între o țară foarte mică (în funcție de populație), dar foarte bogată, bazată pe servicii de înaltă calitate, de exemplu servicii financiare, și o țară extrem de mare, dar săracă, a cărei economie se bazează pe o producție de complexitate scăzută și pe împrumuturi externe. Între cele două economii nu există similarități, sunt în faze diferite de dezvoltare, iar evoluțiile internaționale le afectează în mod diferit. De exemplu, creșterea ratelor dobânzilor avantajează țara mică, în care structura economică este dominată de serviciile financiare, dar dezavantajează țara săracă, dependentă de împrumuturi internaționale. Cele două economii au niveluri diferite de competitivitate, resurse diferite, astfel încât relațiile economice dintre cele două state sunt marginale și accidentale.

În schimb, două sau mai multe țări între care există similarități economice pot pune bazele unei uniuni economice pentru accelerarea relațiilor economice și a investițiilor între țările membre, precum și pentru creșterea rezistenței în fața șocurilor externe și asigurarea unei utilizări optime a resurselor. Pentru aceasta, între țările membre ale uniunii economice și, eventual, monetare, trebuie să existe o liberă circulație a capitalului, a forței de muncă și a bunurilor și serviciilor. Reguli și legi similare – convergență legislativă –  în domeniul economic sunt, de asemenea, o precondiție a uniunii. Un investitor dintr-o țară membră a uniunii decide că investițiile sale sunt mai eficiente într-o altă țară din uniune și efectuează o investiție în țara membră dorită. Astfel, investitorul poate transfera fără restricții capitalul necesar investiției, poate angaja muncitori din țara de origine sau de destinație și, în final, poate vinde produsele în oricare dintre țările membre fără niciun fel de cost suplimentar. Mai mult, dacă o regiune a uniunii monetare se confruntă cu un deficit de forță de muncă, iar altă regiune are excedent de forță de muncă, aceasta se poate deplasa liber în regiunea cu deficit, dacă condițiile de muncă și cerințele profesionale sunt acceptabile. Ca un corolar, forța de muncă se poate deplasa liber în interiorul uniunii economice sau monetare, pentru a obține locuri de muncă mai bine plătite.

În teorie….

Condițiile de funcționare a uniunii monetare au fost studiate de numeroși economiști, cum ar fi Robert Mundell în 1961, McKinnon în 1963 și Kenen în 1969. Mundell, laureat Nobel pentru economie, arăta în teoria sa privind zonele monetare optime că o uniune monetară reprezintă „un set de regiuni unde tendința de migrație este suficient de ridicată pentru a asigura ocuparea deplină atunci când una dintre regiuni se confruntă cu un deficit de forță de muncă”. McKinnon a arătat în 1963 că gradul de deschidere a economiilor este un factor al unei uniuni monetare, iar Kenen a demonstrat că diversificarea producției și a consumului contează într-o uniune monetară, asigurând astfel o capacitate sporită a uniunii de a face față șocurilor externe. În 1999, înainte de emiterea monedei unice europene, Frankel a demonstrat că „o zonă monetară optimă este o regiune pentru care este optim să existe o monedă unică și o politică monetară unică”. În 2002, Mongelli definea uniunea monetară ca fiind „spațiul geografic optim al unei monede unice sau al unui grup de țări care au fixat irevocabil ratele de schimb și urmează să se unifice”. Nevoia unui buget comun la nivelul uniunii monetare a fost definită încă de la începuturile acestor cercetări privind moneda unică, care ar avea rol de redistribuire a resurselor financiare necesare către zonele afectate de șocuri externe sau de stimulare a activității economice în zonele afectate sau rămase în urmă.

Euro nu e singura monedă unică

Țări din Africa sau din Golful Persic au înființat uniuni economice sau monetare, dar Uniunea Europeană și zona euro sunt cele mai avansate modele de integrare. La nivelul UE, eforturile de integrare au fost însoțite de eforturi semnificative de înființare de instituții cu atribuții în diferite domenii economice și de reguli care să asigure convergența acestor economii. Toate aceste eforturi necesită o voință politică deosebită în statele membre. Bugetul UE și politica de coeziune sunt instrumente ale integrării economice la nivelul UE. Uniunea Economică și Monetară Europeană a impus o serie de condiții pentru forțarea procesului de convergență prin tratate, directive, regulamente (de exemplu, Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene, Tratatul de la Maastricht, prin care sunt stabilite niveluri de referință și maximale pentru inflație, curs de schimb, rata dobânzii pe termen lung, deficit bugetar și datorie publică ca procent din PIB). Tratatele europene au încercat asigurarea independenței politicilor monetare și fiscale, dar numai independența băncilor centrale a fost atinsă prin înființarea Băncii Centrale Europene. Lipsa unei instituții similare pe plan fiscal-bugetar și a unei politici fiscale comune a condus la derapaje fiscale majore (criza datoriilor suverane).

Cel mai serios program

Aderarea României la Uniunea Europeană a fost cel mai serios program politic și economic, cel puțin din perioada postdecembristă. România, ca și celelalte state europene, a introdus o serie de reforme care să asigure convergența economică și a implementat reguli de guvernanță economică. Acest proces de convergență a României a fost sprijinit de Uniunea Europeană, din bugetul UE, cu peste 32 de miliarde de euro, ceea ce înseamnă 16% din PIB-ul actual al țării și 40% din PIB-ul României din 2006, înainte de aderare. Aceste sume au avut ca scop reducerea decalajelor economice dintre România și celelalte state membre. Cum procesul de extindere a UE a fost unul împins politic, în ciuda unor decalaje economice și sociale evidente, unele restricții privind libera circulație a forței de muncă și achiziționarea de proprietăți au fost ridicate gradual.

Eșecul blocajului administrativ

Negarea criteriilor fundamentale ale unei uniuni monetare – libera circulație a bunurilor și serviciilor, a capitalului și a forței de muncă – după 12 ani de la aderare este o dovadă de neseriozitate. Este adevărat că procesul de convergență a fost încetinit de criza economică din 2008–2009, dar această criză ar fi fost mai dureroasă pentru România și pentru alte state membre dacă uniunea economică nu ar fi existat. Criza a arătat nevoia unor reguli mai stricte de guvernanță economică, concretizată în noi regulamente care să prevină și să corecteze dezechilibrele macroeconomice sau politica fiscal-bugetară prociclică. Lipsa locurilor de muncă decente în multe zone din România și dreptul de liberă circulație a românilor în interiorul uniunii au făcut că aceștia să caute locuri de muncă mai bune și un trai mai bun. Oprirea migrației prin măsuri administrative este într-o profundă discordanță cu regulile de bază ale unei uniuni economice și monetare. Investiții în școli, spitale, infrastructură, o administrație publică mai prietenoasă și servicii mai bine plătite vor diminua în mod natural migrația românilor către alte state membre. Migrația economică și migrația în căutarea respectului nu pot fi stopate administrativ.

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele