Mai există cam 150 de dispozitive

GERMANIA NU are nicio armă nucleară. Ea a renunțat la această idee când s-a reunificat în 1990. Dar dacă ar izbucni un război azi, în Europa, piloții germani ar putea să se urce în avioane germane, să decoleze de la baza aeriană Büchel din landul Renania-Palatinat și să arunce bombe nucleare asupra trupelor rusești.

Luftwaffe poate să facă asta grație programului NATO de folosire în comun a armelor nucleare, conform căruia America a amplasat tacit bombe nucleare în cinci țări din Europa. Acest aranjament durează de decenii, dar el ridică semne de întrebare de destul de multă vreme – iar ciocnirile, care implică una dintre gazdele acestor arme nucleare, Turcia, înrăutățesc lucrurile. Atunci când liderii NATO se vor reuni la Londra pentru un summit săptămâna viitoare, bombele Turciei vor fi în mintea multora.

În 1950, America a mutat primele sale bombe în Marea Britanie. În deceniile următoare, ea a depozitat o cantitate mare de arme nucleare în întreaga Europă, în număr de peste 7.000 la momentul de vârf, în 1971. Multe erau bombe mici, cunoscute sub numele de arme nucleare tactice sau nestrategice. Ele puteau exploda cu o putere de doar o fracțiune de kilotonă – mult mai mică decât bomba de 15 kilotone, care a fost aruncată peste Hiroshima. Cea mai mică dintre ele putea să intre într-un rucsac.

Azi, nu mai rămân decât circa 150. Acestea sunt bombe B61 cu cădere liberă, a căror putere de detonare poate fi fixată la orice nivel, de la o kilotonă la peste 170. Ele rămân în custodie americană pe timp de pace și ar putea fi declanșate doar prin ordin prezidențial – dar piloții europeni încă se antrenează să le arunce. Se crede că Italia și Turcia au cele mai multe, poate 60 până la 70 fiecare, cu numere mai mici în Belgia, Germania și Olanda.

Bombele care îi îngrijorează cel mai mult pe oficialii americani sunt depozitate în cadrul bazei aeriene de la Incirlik, din sudul Turciei, la câteva ore pe șoseaua care duce la granița cu Siria. În timpul loviturii militare din 1960 și a unei dispute diplomatice din 1975, America s-a gândit să retragă bombele. În timpul puciului eșuat împotriva președintelui Recep Tayyip Erdoğan din 2016, Incirlik a găzduit avioanele de realimentare, care le-au permis avioanelor de luptă F16 rebele să amenințe Istanbulul și Ankara. Regimul lui Erdogan a răspuns, întrerupând alimentarea cu electricitate a bazei și arestându-l pe comandantul acesteia.

Asta a generat alarmă la Washington în ceea ce privește securitatea armelor sale și riscul ca ele să poată deveni ostatice în relația încordată cu Turcia. Înalți ofițeri au fost trimiși la Incirlik, care au conchis însă că nu este nevoie ca bombele să fie retrase. Focoasele nucleare pot fi armate doar printr-un cod, iar depozitele sunt sigilate automat, dacă se întrerupe curentul, ceea ce le oferă timp forțelor americane să se lupte să ajungă la bază, dacă este necesar. Cu toate acestea, în ultimii ani, America a luat în calcul retragerea bombelor și înlocuirea lor cu unele false.

Armele nucleare au fost retrase din Grecia în 2001 și de la baza aeriană de la Ramstein din Germania în 2005. Retragerea bombelor de la Incirlik ar elimina țintele vulnerabile și influența implicită. Dar dacă asta s-ar face în mod stângaci, ar putea să înrăutățească criza diplomatică și chiar să îl determine pe Erdoğan să urmeze un program de arme nucleare propriu, așa cum a sugerat în septembrie. Ar redemara și o dezbatere încinsă despre prezența B61 în alte părți din Europa.

Opoziția la folosirea în comun a armelor nucleare mocnește în Germania, mai ales. Deși Angela Merkel, cancelarul Germaniei, a apărat această practică, partenerii ei de coaliție au cerut în mod repetat, în ultimul deceniu, ca bombele să fie retrase. A le menține este complicat și din motive tehnice. Aeronavele cu capabilități duale (DCA) existente în Europa – cele care sunt echipate pentru a transporta și arme nucleare și bombe obișnuite – se apropie de sfârșitul vieții lor. Belgia, Italia și Olanda cumpără toate avioanele F35 americane, ca înlocuitor, dar Germania a respins această posibilitate în ianuarie.

Parțial, asta a fost ca semn de respect pentru Franța, care vrea să construiască propriile sale avioane de război din generația viitoare, împreună cu Germania. Luftwaffe ar putea să cumpere în schimb F18, un DCA american mai vechi. Sau ar putea să dezvolte Typhoon, pentru a putea transporta bombe B61. Dar pe lângă faptul că este costisitor și consumă timp, acest lucru ar expune americanilor tehnologia europeană. Și niciunul din aceste avioane nu are caracteristici pe deplin stealth.

Incirlik nu este însă singurul motiv de îngrijorări privind securitatea. În 2008, o analiză a forțelor aeriene americane a conchis că majoritatea bazelor europene, care găzduiesc armament, nu sunt la înălțimea standardelor necesare. Clădirile de suport, împrejmuirile, sistemul de iluminat și sistemele de securitate au fost considerate, toate, că necesită reparații. Doi ani mai târziu, activiști pentru pace au pătruns pe o bază din Belgia și s-au învârtit în jurul depozitelor de B61 timp de o oră.

Bombe cu efect întârziat

Dacă bombele sunt problematice din punct de vedere politic și vulnerabile, de ce să mai fie menținute ele în Europa? Unii strategi ai NATO se tem că, dacă Rusia ar ataca un aliat precum Estonia și ar efectua apoi o lovitură nucleară limitată, pentru a preîntâmpina un contraatac occidental, nu ar avea sens ca Alianța să răspundă cu arme „strategice” – cele de pe rachetele cu rază mai lungă de acțiune și de pe avioane, care au o putere de lovire mult mai mare, pot distruge orașe. Bombele mai mici, precum B61, se consideră că permit un răspuns proporționat.

Nu este foarte clar că inamicul ar aprecia totuși, deosebirea. Iar argumentul militar pentru B61 este dubios din alte motive. Avioanele – dacă nu sunt distruse la sol – s-ar lupta să pătrundă prin apărarea aeriană rusească. Așa că America ar folosi probabil bombardiere stealth (care nu pot fi detectate de radar), trimise de dincolo de Atlantic, sau rachete lansate de pe submarine, armate cu un focos nuclear cu putere mică, construit în timpul administrației Trump. NATO recunoaște că „garanția sa supremă” este furnizată în acest fel de forțele strategice americane, britanice și franceze, mai degrabă decât de B61 de la bazele din Europa.

De fapt, scopul programului de folosire în comun a armelor nucleare este mai mult politic decât practic. Scopul este de a crea o legătură tangibilă și simbolică între America și Europa. Aliații, care se bucură de protecția nucleară americană, trebuie să împărtășească povara morală a utilizării armelor nucleare – și costul reacției potențiale. În același timp, europenii au un cuvânt mai mare de spus (chiar dacă încă modest) în modul în care ar putea fi folosite armele nucleare americane. Asta se consideră că le liniștește temerile de a fi abandonați.

Această reasigurare vine cu un preț. Președintele Barack Obama s-a jucat cu ideea de a aduce bombele acasă, dar, în cele din urmă, a amânat decizia. În schimb, el a autorizat un program în valoare de 10 miliarde de dolari pentru a le extinde viața și a le spori acuratețea. Costul total al armelor nucleare tactice americane va ajunge la 25 de miliarde între 2017 și 2046, aproximativ un miliard de dolari pe  an. Și dacă relația Turciei cu aliații continuă să se deterioreze, europenii s-ar putea simți mai degrabă alarmați decât liniștiți de multele megatone de armament, care sunt amplasate la Incirlik. ■

Acest articol a apărut în secțiunea Europa din ediția tipărită a The Economist, sub titlul „Pe aici”