Agenda realistă și obligatorie, la un an de la 10 august și în contextul cazului Caracal

97
8 minute de lectură

În țara dosarelor nerezolvate de 30 de ani (vezi Revoluția, Mineriada 13-15 iunie, Frumușanu-Crăiniceanu) și a intervențiilor blânde ale autorităților competente în situații critice (vezi dramele de la Caracal), “răzbunarea” societății pentru nenorocirea din 10 august 2018 nu avea cum să se consume într-un singur an.

În 10 august 2019, vinovații pentru intervenția brutală din Piața Victoriei umblă în continuare liberi întrucât lanțul complicităților dintre PSD și nucleele de la vârful unui minister de forță precum cel al Internelor a avut la dispoziție trei decenii pentru a se îngroșa și căli. Rezistența materialului este în continuare atât de mare încât numai un șoc de proporții îl va putea face să cedeze.

Iar acest șoc nu poate fi altul decât unul politic.

Prin urmare, dacă este ceva de sărbătorit la un an de la violențele comise de Jandarmerie împotriva populației civile, poate fi vorba cel mult de crearea, în urma acelei zile de vineri, a premiselor pentru o restructurare a scenei politice, care se tot amână cel puțin de la aderarea României la NATO și Uniunea Europeană.

Iar aici este vorba, nici mai mult, nici mai puțin, decât de dizolvarea structurilor PCR, metamorfozate după decembrie 1989 în ceea ce s-a numit ulterior PDSR, iar azi PSD.

În 10 august 2018, milioanele de români din străinătate și cei aproape 20 de milioane de confrați ai lor încă rămași acasă au înțeles perfect că modelul de țară spre care ne îndrepta gruparea Dragnea-Tăriceanu-Dăncilă-Carmen Dan-Firea era cel al Rusiei lui Putin de după protestele din Piața Bolotnaia (decembrie 2011).

Dansul bocancilor, bastoanelor, dubelor și lacrimogenelor din belșug, coroborat cu distrugerea prin modificări legislative a capacității opoziției și societății civile de a se coagula (vezi măsurile anti-ONG) și a reacționa împotriva unei puteri politice autoritariste, care au urmat de atunci încoace la Moscova, au fost preluate aproape în regim copy/paste de epigonii de la București.

Iar acum, în 10 august 2019, în contextul protestelor din Hong Kong, avem nedorita ocazie de a pricepe că o comparație precum cea de mai sus nu e nicidecum rodul paranoiei ori a vreunei obsesive atitudini anti-Putin. Modelul chinezesc de tratare a omului de rând și insulelor de libertate nu e nici el mai prejos.

Cine, oare, văzând în ultimele săptămâni cum sunt manipulați, bătuți și vânați protestatarii din Hong Kong, nu s-a dus imediat cu gândul la hăituirea, pe străzile centrale ale Bucureștiului, în miez de noapte, a protestatarilor pașnici, de către jandarmi cu armament specific, trupe călare, câini și celebrele “țestoase”?

În speranța că a prins momentul de a încăleca definitiv România, în 10 august 2018 PSD-ul condus de Dragnea și Dăncilă a făcut eroarea majoră de a da și cărțile pe față, făcând astfel mult mai simplă înțelegerea de către cât mai mulți a substanței mesajului pe care partidul l-a tot dat începând cu adoptarea OUG 13, în ianuarie 2017: acela că România începuse virajul strategic dinspre Vest spre Est și nici măcar 20 de milioane de cetățeni nu se pot împotrivi tăvălugului.

Dragnea, Carmen Dan, șefii Jandarmeriei, diverși alți oficiali din MAI, interlopi și infiltrați la protestul diasporei din 10 august 2018 nu au răspuns penal, până acum, pentru implicarea lor în violențele de atunci, iar din acest punct de vedere situația în care ne aflăm azi este de-a dreptul strigătoare la cer și îngrijorătoare. Nu este însă și surprinzătoare. După cum am exemplificat mai sus, în contextul României de azi asemenea dosare riscă să fie tergiversate nu ani, ci decenii.

Acei oameni au început însă să răspundă politic, iar din acest punct de vedere mă număr printre cei care consideră că rezultatul dezastruos al PSD la alegerile europarlamentare este în mare măsură și o reprezentare a decontului pentru factura restantă din 10 august 2018.

Prezența masivă la vot a electoratului și “bastonul” încasat de PSD în 26 mai a fost prima replică autentică a unei populații până atunci lipsite de apărare, o populație care a încasat-o zdravăn în ziua și noaptea de 10 august.

A fost ocazia cu care oamenii au sancționat eficient și decisiv componenta de orientare strategică a guvernării PSD-ALDE.

Totuși, acesta trebuie să fie doar începutul.

Între timp, în ultimele săptămâni, odată cu cazurile Alexandra și Luiza, de la Caracal, ne-am putut lămuri că mai există o componentă a acestui tip de guvernare: cea, dacă vreți, tactică.

Dintr-un anumit punct de vedere, ea ar fi chiar mai ușor de palpat la nivelul omului de rând.

De ce? Foarte simplu: întrucât relaționează direct, cotidian și aparent dincolo de politica mare cu viețile fiecăruia dintre noi. Și ni le poate face vraiște.

E vorba, în esență, de conviețuirea politicului și a unor nuclee și șefi din structurile MAI cu lumea interlopă.

Deși indicii în acest sens au curs ani în șir prin fața ochilor noștri, ne-a fost, paradoxal, dificil să reacționăm, ca societate, pe măsura provocării și dezastrului pe care interacțiunile de acest tip le presupun.

Nu este neapărat de neînțeles, atâta vreme cât acceptăm că, la origine, e și pe acest palier vorba de rodul unui stil de a face politică. Ca atare, cât timp umbli la efect și nu la cauză, e muncă de Sisif.

Iar astfel revenim la ceea ce ziceam la începutul acestui text. Anume, că împlinirea unui an de la evenimentele din 10 august trebuie abordată în primul rând prin prisma pozei de ansamblu a României.

Ne mai despart doar trei luni și jumătate de un nou exercițiu electoral critic, în urma căruia pot fi făcuți pași decisivi în cele două direcții de larg interes: consolidarea contracarării virajului strategic spre Est, demarat de PSD și pupilul său, ALDE, respectiv tragerea la răspundere penală a politicienilor și oficialilor care au intenționat să reducă la tăcere o țară întreagă cu ocazia protestului diasporei.

Atomizarea PSD și incinerarea pretențiilor liderului ALDE de a mai juca vreun rol de impact în politica din România sunt demersuri ale cărui baze s-au pus după 10 august 2018, fapt confirmat în 26 mai 2019, dar care trebuie continuate și reafirmate la scrutinul prezidențial, căci obiectivul nu a fost încă atins.

Cu gândul la alegeri, Guvernul Dăncilă face în 10 august 2019, în contextul cazului Caracal, ceea ce a făcut în august 2018 și perioada care a urmat, în contextul cazului Piața Victoriei: se victimizează și se preface că acționează “cu hotărâre”, în timp ce, în culise, încearcă din răsputeri să pună batista pe țambal, adică să pună la adăpost epoleții și politrucii ale căror complicități cu lumea interlopă, odată dezvăluite, ar risca să arunce în aer partidul și să ducă la deschiderea de dosare penale grele.

Ce-i de făcut?

Ei bine… oricât de greu ne-ar fi să digerăm adevărul, trebuie în primul rând înțeles faptul că momentul speranțelor pentru aflarea adevărului despre 10 august 2018 și pedepsirea vinovaților va mai trebui amânat nițel, de pildă până după 2020.

Realist vorbind, nu este nicio șansă pentru o consolare deplină și o vindecare organică în absența destructurării grupării numite PSD concomitent cu evacuarea din politică a binomului Tăriceanu-ALDE.

Cu asemenea jucători rămași în arenă după prezidențiale, locale și parlamentare putem conveni de pe acum că dosare de tipul “10 august” n-au pur și simplu nicio șansă.

Cum n-au avut până acum nici Revoluția, Mineriada 13-15 iunie ori Frumușanu-Crăiniceanu.

Și cum nu vor avea din start vreo șansă la viață și libertate alte și alte fete care ar ajunge, la un moment dat, în situația sinistră a Alexandrei și Luizei.

Ieșiți în stradă, pentru a contrabalansa uitarea, și votați în cunoștință de cauză, pentru a produce în sfârșit schimbarea.

Citiți și: De la interlopul care păzea șeful de partid în echipă cu jandarmul, la distracții cu politicieni, pești, polițiști

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele