Alianța occidentală este în pericol

Asta ar trebui să îngrijoreze Europa, America și lumea.

35
8 minute de lectură

Ediția tipărită “”The Economist” | Lideri

5 iulie 2018

AMERICA a făcut mai mult decât orice altă țară ca să creeze Europa postbelică. La finele anilor ’40 și în anii ’50, ea a moșit nașterea tratatului care a devenit Uniunea Europeană și NATO, alianța militară care a câștigat Războiul Rece. Statele Unite au acționat în parte din caritate, dar mai ales din interes propriu. Fiind târâte în două războaie mondiale, ele au vrut să desființeze rivalitatea franco-germană și să ridice un zid de apărare împotriva amenințării sovietice. După prăbușirea Uniunii Sovietice în 1991, alianța a ancorat democrația în țările nou eliberate din Europa de Est.

Astăzi, totuși America și Europa sunt despărțite de o fisură care se adâncește. Atmosfera dinainte de întâlnirea la vârf a NATO de pe 11 și 12 iulie este înveninată. În timp ce președintele Donald Trump îi acuză pe europeni de rea-credință și de faptul că nu reușesc să se impună, ei îl acuză de vandalism cras. O a doua întâlnire la vârf dintre Vladimir Putin și Trump, la Helsinki, pe 16 iulie, ar putea să ofere spectacolul odinioară de neconceput al unui președinte american care își tratează mai bine oponentul rus decât tocmai și-a tratat aliații.

Chiar dacă cele două întâlniri la vârf vor trece fără controverse – așa cum ar putea să se întâmple, dat fiind modul în care Trump se complace în a-și contrazice criticii –, prioritățile diferite, opiniile divergente și culturile politice contradictorii vor rămâne. Alianța occidentală este în pericol, și asta ar trebui să îngrijoreze Europa, America și lumea.

Fiecare alianță are tensiunile ei, dar cea occidentală este încordată pe un număr amețitor de fronturi. Trump și generalii săi sunt exasperați de eforturile slabe ale multor membri NATO de a-și onora promisiunea de a ridica cheltuielile de apărare spre pragul de 2% din PIB până în 2024. Dreapta americană tinde să condamne sprijinul european pentru acordul nuclear iranian (pe care Trump l-a părăsit) și ceea ce consideră dreapta americană că este parti-pris-ul împotriva Israelului. Decidenții politici din ambele tabere politice consideră că, pe măsură ce atenția lumii se mută spre Asia, europenii nemulțumiți și aroganți merită mai puțin din timpul lor.

Și ca și cum asta nu ar fi suficient, Trump acuză nechibzuit UE că este „gata să profite de Statele Unite” și o atacă pentru comerțul incorect. Între timp, Europa este divizată. Italia are o nouă coaliție populistă care este pro-Putin. Turcia, membră a NATO, merge și ea din ce în ce mai mult în aceeași direcție, fiind ostilă valorilor democrației liberale pe care este clădită alianța. Ceva mai rău ar putea să ne aștepte. Un guvern laburist în Marea Britanie, sub Jeremy Corbyn, care are o istorie lungă de opoziție la folosirea armelor de către Occident, ar trata America cu mare suspiciune; el ar putea chiar să încerce să iasă din NATO.

Pumnul SACEUR

Această publicație crede că Alianța occidentală merită să fie salvată. Într-o lume periculoasă și din ce în ce mai autoritară, ea poate să acționeze ca o sursă vitală de securitate și ca un bastion al democrației. Dar Alianța nu are un drept divin de a supraviețui. Ea trebuie să își câștige locul în mod continuu. Întrebarea este: cum?

Primul pas este să nu se îngreuneze lucrurile. Europa ar trebui să facă tot ce poate ca să se opună instinctului lui Trump de a pune comerțul la grămadă cu securitatea. Ambalarea lor în același pachet va face Occidentul să fie nu doar mai puțin sigur, dar și mai sărac.

Apoi, suporterii Alianței trebuie să fie practici. Asta înseamnă să plătească prețul. Trump are dreptate să se plângă de țări ca Germania și Italia, care nu au cheltuit decât 1,22% și 1,33 % din PIB pe apărare în 2017. Într-adevăr, el ar putea merge mai departe. Prea puțin din cheltuielile pentru apărare sunt utile – o treime din cheltuielile Belgiei sunt înghițite de pensii. Ar trebui cheltuit mai mult pe cercetare și dezvoltare și pe echipamente de apărare.

Pentru aliații Americii, a fi practic înseamnă și a ține pasul. Colaborarea în domenii ca securitatea cibernetică vor face ca Alianța să fie mai valoroasă pentru America. Mai urgent NATO trebuie să continue să își ascută reacția la tacticile de dezinformare și infiltrare pe care Rusia le-a folosit în Crimeea și estul Ucrainei. Politica este flexibilă. Înțelegerile militare pierdute sunt greu de reconstruit. Exercițiile care cimentează relațiile militare de lucru remarcabil de apropiate ale NATO sunt mai vitale decât oricând.

Și a fi practic înseamnă să faci front unit. Negociind în privința Brexitului, UE intenționează să scoată Marea Britanie din structurile de securitate ale Uniunii, pentru că nu va mai fi membră a acesteia. Date fiind experiența militară a Marii Britanii, industria ei de armament și agențiile ei de contraspionaj, asta este contraproductiv. În loc de asta, membrii UE ar trebui să încerce să țină Marea Britaniei în interior, de pildă, prin promovarea Inițiativei de Intervenție Europene propuse de Franța, care dorește să creeze o forță care poate să acționeze în caz de criză. Pe vremuri, America ar fi considerat un astfel de plan ca pe o amenințare la NATO. Astăzi, ea ar reprezenta atât o asigurare, cât și un semn că Europa are voința de a-și asuma o mai mare responsabilitate.

Lupta pentru minte

Ultima este bătălia ideilor. Dacă NATO și UE nu ar exista deja, ele nu ar fi create. După prăbușirea Uniunii Sovietice, sentimentul de amenințare a scăzut și s-au ridicat barierele din calea conlucrării. Totuși, asta nu face ca Alianța transatlantică să fie „depășită”, așa cum a susținut la un moment dat Trump. Alianțele Americii sunt un capital pe care îl invidiază Rusia și China. NATO este o moștenire care este cu atât mai prețioasă cu cât este de neînlocuit.

Rămâne nevoia de securitate. Rusia nu este Uniunea Sovietică, dar, ca putere în declin, ea se simte amenințată. Ea și-a modernizat forțele și este gata să le desfășoare. Rămâne și nevoia de a ancora democrația europeană. Pe măsură ce autoritarismul își face loc în Polonia și Ungaria, UE și NATO pot din nou să ajute la limitarea avansului său. Și mai este și beneficiul suplimentar al modului în care Europa ajută America să-și proiecteze puterea, furnizându-i baze, trupe și, de obicei, sprijin diplomatic.

NATO este mai fragilă decât crede Trump. La baza Alianței este legământul ei de a trata un atac asupra unuia dintre membri ca pe un atac împotriva tuturor. Oscilațiile și ostilitatea sa față de Europa slăbesc această promisiune, fie doar și pentru faptul că îi dezvăluie disprețul față de ideea că țările mici au aceleași drepturi ca cele mari. Asia observă, iar Putin face același lucru. Cu cât mai mult îți va brusca Trump aliații, cu atât mai mult lumea se va îndoi de garanțiile de securitate ale Americii. Dat fiind că marile puteri concurează într-o zonă gri între război și pace, asta riscă să producă erori de calcul.

Trump crede că este un maestru al negocierii în căutarea unei Americi mai puternice. În cazul Europei, ca și în multe alte cazuri, el subevaluează grav lucrurile la care renunță.

Acest articol a apărut în secțiunea Lideri a ediției tipărite a The Economist sub titlul „Fisura transatlantică”.

Din The Economist, tradus de Roxana Dascălu, publicat sub licență. Articolul original, în engleză, poate fi găsit pe www.economist.com

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele