Alte „personale” de toamnă-iarnă

73
7 minute de lectură

Jurnal cultural

Continui trecerea în revistă a „personalelor” bucureştene de toamnă-iarnă, cărora le-am făcut, în episodul trecut al Jurnalului cultural, un inventar rapid. Incomplet! Aş mai adăuga spectaculoasa „miniretrospectivă” Mircia Dumitrescu de la Muzeul Naţional al Literaturii Române-Griviţei sau expoziţiile Mircea Deaca de la Artoteca Bibliotecii Metropolitane, Matei Bejenaru şi Florin Ghenade de la Muzeul Naţional al Ţăranului Român, Maia Ştefana Oprea de la Mogoşoaia, Lena Vieru Conta de la Rotenberg-Uzunov. Între timp, de la o săptămână la alta – vernisaje Marcel Bunea la Contemp, Ana Bănică la ARCUB şi, la Institutul Cultural Român, Lucian Muntean (căruia tocmai îi recenzasem precedentul proiect, cel cu „fotocolaje”), plus o „personală” in memoriam cu lucrări ale regretatului Liviu Russu la Galateea. Urmează o nouă expoziţie Aurel Vlad la Mogoşoaia – şi sarabanda continuă. Bineânţeles că şi cu contribuţii de peste tot din ţară, despre care bucureşteanul află de departe, ca – de pildă, din septembrie încoace – despre „personalele” Teodor Botiş de la Muzeul de Artă din Cluj, Lucia Lobonţ de la Galeria Arcade 24 din Bistriţa, Matei Bejenaru de la Galeria Victoria din Iaşi (proiectul fotografic expus apoi la Muzeul Ţăranului din Capitală), Ciprian Radovan la Galeria Jecza din Timişoara, Cela Neamţu la Muzeul de Artă Vizuală din Galaţi, artista fiind prezentă, în tandem cu Costin Neamţu, şi la Muzeul de Artă din Constanţa, Vasile Tolan la Muzeul Judeţean Gorj din Târgu Jiu etc. etc. etc…

Reînnodând firul expoziţiilor bucureştene din octombrie: pe 5 ale lunii, în cadrul Nopţii Albe a Galeriilor (despre care am povestit atunci, în două episoade de Jurnal cultural), într-o tipologie foarte diversă de proiecte, mai ales „colective”, au fost vernisate şi câteva „personale”, între care cele propuse de Mircea Roman, Cosmin Păulescu-Cozo şi Mihai Zgondoiu. Despre primele – în continuare. Despre Zgondoiu şi alţii – data viitoare!

Mircea Roman: două sculpturi şi-un tablou sau chiar două!

În coasta Ateneului Român, la Galeria Rotenberg-Uzunov, a colecţionarilor care-i dau numele, Mihail Rotenberg şi Eduard Uzunov – o „minipersonală” Mircea Roman intitulată poetic şi oarecum misterios Făţuitorul de suflete, cu doar două sculpturi: una mare şi alta mică, de fapt doar minionă, căci artistul are la activ şi serii de figurine cu adevărat miniaturale. Şi cu o… pictură, dacă nu chiar cu două!

Dominatoare, pe axa săliţei unice – o lucrare caracteristică, alăturare a două formule consacrate: verticala parietală şi orizontala extinsă. E un bărbat sprijinit de peretele din fundal, înalt până-n tavan, în linia personajelor cu alură cristică ale lui Roman, răstignite pe ziduri, de astă-dată cu mâinile-n jos, cu dreapta puţintel împinsă-nainte, într-un început de gest de întâmpinare sau de îndemn sau de blândă îndrumare, căci chipul personajului e calm, înţelegător. Figură modelată în tehnica sa predilectă, din bucăţi de lemn asamblate. Stă cu spatele lipit de un panou de lemn atârnat ca un tablou, pe care sunt – într-adevăr – pictate aripi din culoare groasă, ca nişte umbre, de sugestie îngerească, deşi aerul de bătrân înţelept ne-ar trimite mai curând la Atotştiutorul. Corpul, parcă înveşmântat într-o rasă călugărească, se sprijină pe un volum de lemn, trunchi de piramidă de felul celor care în alte portrete ale lui Roman înlocuiesc capul şi torsul, asemeni unor porţi de acces către abisul interior. Pe carcasa descendentă sunt acum săpate două trepte pe care personajul ar putea coborâ către propria sa prelungire orizontală: partea inferioară, de la brâu în jos, a corpului, practic reluată, de data asta despuiată, ca-ntr-o „developare” a suferinţei din spatele înţelepciunii, căci ies la vedere picioarele scheletice, însângerate, întinse până aproape de uşa de la intrare şi de sticla vitrinei dinspre stradă.

Pe peretele din stânga, în mijlocul suprafeţei orbitor de albe – o statuetă răstingnită, trunchi de piramidă şi restul inferior al trupului, în bronz, imagine simbolică a sacrificiului şi totodată un soi de „legendă” a lucrării mari, precum inscripţiile plasate lângă exponatele de muzeu şi de galerie.

Iar pe dreapta, completând un soi de „instalaţie” sui generis – incredibil, chiar un tablou-tablou, cum sculptorul n-a mai expus niciodată în ţară (doar la Osaka transportase cândva două bidimensionale, rămase acolo, în îndepărtatul orizont nipon): o florală desfăşurată pe lăţime mare, cu crengi de măr pe care din muguri s-au desfăcut petalele albe, strălucitoare pe fondul de întuneric negru, al nopţii sau al reversului întunecat al vieţii. O raritate, deci: Mircea Roman pictează pe pânză! Ce anume?: o altă ipostază a serenităţii…

Cozo: hărţi amestecate la Centenar!

În spaţiul similar al în Galeriei Contemp, cu o singură sală mică, cu vitrină spre stradă, de partea cealaltă a Palatului Regal şi a Sălii de spectacole adiacente, Cosmin Păulescu-Cozo a expus Noile migraţii.

Şi-a continuat astfel binecunoscutului său ciclu de lucrări şi de „acţiuni” hARTA, reuşind să adauge o porţie consistentă de surpriză. Cum se ştie, Cozo a tot „umplut” de-a lungul anilor conturul graniţelor României cu diverse „conţinuturi” identitare, naţionale sau sociale sau politice, mai vechi şi mai noi, tratate ironic, prodic, sarcastic, satiric, cu mesaje şi cu un mesaj de mare impact subversiv la adresa naţionalismelor, a atitudinilor patriotarde, a tuturor ipochimenilor care parazitează ţara, ahtiaţi după câştiguri personale în timp ce-i aplică aşa-numitul „sabotaj din interior”. Noua etapă a „noilor migraţii” ia în seamă faptul că de-aici, din „ţarcul” graniţelor, se şi pleacă spre alte meleaguri. De unde ideea isteaţă a „amestecului” hărţilor, de-o parte şi de alta a sălii. Pe dreapta, în tablouri aliniate cuminţi – Franţa, apoi România, pictate pe suprafeţe gri-metalizat, arătând ca nişte embleme comerciale colate publicitar, vopsite tricolor, doar că… invers, roşu-galben-albastrul nostru peste Hexagon şi roşu-alb-albastrul francez în interiorul graniţelor carpato-danubiano-pontice; apoi Germania şi România, cu aceeaşi rocadă cromatică: nemţii ca noi, românii ca ei. Vizavi, ţările traforate, fixate pe fond negru, erau aşezate explicit câte două-câte două, fiecare alături de a noastră, în casete, sub sticlă, tot cu drapelele inversate: apoi Marea Britanie şi Italia în tandemuri cu România şi din nou Germania şi Franţa în combinaţii similare.

În fundal – o imensă hartă a scumpei noastre „ţărişoare” (vorba lui Caţavencu şi a atâtor altora!), roşie, în mijloc cu o emblemă cu cununa de grâu împletit înconjurând secera şi ciocanul încrucişate comunist, cu inscripţia „SRL”, adică „privatizată” de cei care-au împurpurat-o şi, după 1989, au „stors-o” de resurse. De-a dreapta şi de-a stânga, în plus: o variantă desenată a tandemului româno-britanic, cu amestecul de culori ale steagurilor; şi o imagine-„memento” din vechiul ciclu hARTA, marcând continuitatea.

Iar pe prichiciul de la vitrină Cozo a aşezat, în „noaptea albă” a vernisajului, un mare tort cu cremă de ciocolată, în forma – evident! – a României, din care le-a oferit vizitatorilor săi porţii consistente (reluând formularea!), într-un „happening” aniversar intitulat 48%, 5 octombrie fiind chiar ziua de naştere a artistului, care-a adunat până acum – se deduce! – primii 48 de ani dintr-o sută, dintr-un „centenar”, pe-atunci în plină celebrare fastuoasă a Marii Uniri! Un cadou în stil Cozo făcut nouă, admiratorilor săi, şi patriei, la Centenar!…

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele