Pentru a înțelege magnitudinea fenomenului, trebuie să spunem că 100 de miliarde de lei înseamnă toate pensiile și alte ajutoare sociale pentru 2018; înseamnă toate salariile publice și jumătate din banii pentru sănătate în 2018, înseamnă de șapte ori autostrada Pitești-Sibiu. Înseamnă toate autostrăzile plănuite a se construi în România până în 2030, care, conform Masterplanului din domeniul transporturilor, costa 13,3 miliarde de euro, aproximativ 62 de miliarde de lei.

de Anca Paliu

Amnistia fiscală în sensul ștergerii datoriilor reprezintă un eșec al statului în administrarea fiscală, mai exact eșecul uneia dintre cele mai importante funcții ale statului. Paradoxal, statul eșuează și în rolul de asigurare a unui mediu concurențial, dar consideră că este un bun întreprinzător în diferite domenii economice. Statul care a eșuat ca organizator a eșuat și ca om de afaceri, pentru că firmele de stat domină topul datornicilor.

Amnistia fiscală îi penalizează pe bun-platnici, îi premiază pe rău-platnici și îi invită pe toți – răi și buni – să nu mai plătească taxe și impozite în viitor: rău-platnicii pentru că s-a dovedit că decizia lor de a nu plăti a fost bună, iar cei care au plătit se simt trădați, frustrați, defavorizați.

Mai mult, cei onești au fost deja afectați prin concurența incorectă cu care s-au confruntat în perioada anterioară amnistiei. Concret, dacă avem două firme de transport feroviar de pasageri, dintre care una plătește impozite și alta nu, evident că viața firmei corecte este mult mai grea, costurile mai mari, profitul mai mic, în timp ce firma neserioasă își permite să aibă tarife foarte mici și să fie mai generoasă cu salariații. În teorie, ar trebui să aibă profit mai mare, dar, în realitatea românească, firma rău-platnică are profit mai mic sau chiar pierdere.

Acumularea de datorii și ștergerea acestora decredibilizează procesul economic și regulile pieței. O firmă care acumulează datorii arată că aceasta este incapabilă să funcționeze în circuitul economic. Există mecanisme de piață pentru eliminarea entităților neviabile, respectiv reorganizarea sau lichidarea acestora. Decizia de a începe procesul de reorganizare pentru participarea corectă la circuitul economic, precum și decizia de lichidare poate aparține entității respective sau creditorului. Este greu de înțeles de ce creditorul, în speță statul, decide să nu își dorească recuperarea creanțelor și nici însănătoșirea mediului de afaceri. Explicația că statul nu încasează de la unele firme pentru a nu le aduce în pragul falimentului este una cel puțin bizară și imorală.

Cine și ce câștigă din amnistie? Singurii care câștigă sunt firmele și persoanele care nu au plătit. Aceștia câștigă o validare nefirească a unei practici proaste și dăunătoare mediului de afaceri și economiei în general.

Cine și ce pierde din amnistie? Toți ceilalți participanți direcți sau indirecți la circuitul economic pierd resurse și pierd încrederea în mecanismele de piață. Deși statul trebuie să vegheze la respectarea regulilor economiei de piață și asigurarea condițiilor egale pentru toți actorii economici, statul este cel care induce șocuri negative. Statul, care s-a împuternicit să colecteze banii pentru pensii și investiții, recunoaște că în multe cazuri a eșuat.

Statul român are un lung și trist istoric în ștergerea datoriilor. Înainte de aderarea României la UE, ștergerea datoriilor era o practică curentă. Periodic, guvernul semna decizii de ștergere a datoriilor unor datornici, în special companii de stat, punctual. Aderarea la UE ne-a obligat să adoptăm reguli transparente și bune practici. Statul român a fost forțat astfel să renunțe la clemența „cu dedicație” pentru clemența pentru toată lumea, pentru a nu distorsiona mediul de afaceri. Dar distorsiunea rămâne prin penalizarea și desconsiderarea celor cinstiți, care și-au plătit la timp datoriile către stat și societate. Recent, în 2015, a fost aplicată o altă amnistie fiscală, pentru anumite tipuri de datorii. Ștergerea unor datorii o dată la 3 ani deja stabilește o tendință periculoasă și conduce la decredibilizarea statului ca administrator al veniturilor publice.

Amnistia fiscală în condițiile instabilității fiscale, a aplicării repetate a măsurii de ștergere a datoriilor și în contextul unei înclinații către neplată este o măsură periculoasă. Alternativ, statul ar trebui să recurgă la eșalonarea datoriilor. Opțiunea de vânzare a datoriilor către firme specializate de recuperare este una teoretică, care ne-ar face să ne întrebăm de ce statul, cu toate pârghiile pe care le deține, este un recuperator mai slab decât o firmă privată.