ANAF la drumul mare: împrumut de stat fără titluri, cu dobândă zero

120
5 minute de lectură

De ce poţi merge cu cardul de tichete de masă la POS-ul bancar din hipermarket şi să achiziţionezi bunuri de bază şi n-o poți face și cu nişte criptomonede? Mai ales că suferă de aceeaşi meteahnă precum bonurile. Nu au o ofertă suficientă şi diversificată în spate pe care s-o mijlocească?!

Exemplul cu criptomonedele poate că-i exagerat, dar nu ştiu cum se face că atunci când discutăm despre eligibilitatea de a se transforma nişte hârtii de valoare în lichiditate, statul e cam singurul ce beneficiază de suport la noi. Nu pot deveni bani gheaţă bondurile în lei emise de organisme internaţionale, ipotecile sau cambiile.

Sigur că problema s-ar putea pune şi altfel, dacă emitenţii de bonuri de masă au comportament de bancă, să-și îndeplinească toate obligaţiile, cum ar fi și aceea privind dimensiunea capitalului. Cu precizarea că atunci când banca centrală doreşte să ia măsuri de politică monetară se observă că „banii” în cauză scapă de sub incidenţa acestora şi depind doar de cele ale Ministerului Finanţelor. Păi, câte organisme au dreptul să facă politică monetară într-un stat?!

Consumul dirijat face să existe sisteme diferite de carduri, precum cele pentru tichetele de masă şi acelea pentru transportul în comun în Bucureşti. Să ne concentrăm însă deocamdată doar asupra celor dintâi, pentru că au regim fiscal preferenţial. Dacă n-ar exista, ar fi doar carduri cu bani emişi de banca centrală. De ce se direcţionează consumul? Ca să existe un standard de alimentaţie, să nu mai dea oamenii banii pe ţigări şi pe băutură.

Da, numai că bonurile încurajează achiziţia de produse cu TVA redusă şi neaccizate, ceea ce face ca autorităţile să-şi contrazică „obiceiurile” de până atunci. Iată un comportament eclectic al statului, care arată lipsa unui model de dezvoltare coerent!

Să revenim la ideea principală: atunci când Ministerul Finanţelor autorizează ca o cantitate de pseudobani – bonurile de masă – să capete legitimitate de bani normali cu ajutorul POS-urilor bancare, acționează ca o pseudobancă centrală. Și la fel a procedat şi când a făcut irelevantă dobânda de politică monetară prin intermediul ”taxei pe lăcomie”.

Dar a venit momentul să discutăm și de pseudobănci comerciale, fiindcă toată lumea utilizează curent, gaze şi cablu. La furnizorii de utilităţi se întâmplă adesea ca „estimatul” să fie mai mare decât consumul şi să rezulte sume pe care prestatorul le datorează clientului. Când furnizoul e întrebat dacă e bancă, răspunsul standard e că majoritatea clienţilor utilizează banii pentru plata unor facturi viitoare.

Alte pseudobănci sunt societăţile de transport suprateran şi subteran. Probabil că din acest motiv nici nu acceptă la plata efectivă a călătoriilor contactless-ul bancar, ci au propriul sistem paypass, sau acesta e admis doar simbolic, la metrou. Și explicația e că acele bănci de facto se lichidizează cu bani încasaţi în avans. Deşi, dacă ar recurge la băncile adevărate, tot contextul ar fi mai simplu, n-ar mai trebui să emită propriile instrumente şi să aibă atât de multe casierii.

Şi din nou ajungem la stat, pentru că nici el nu e străin de astfel de practici. Când nu face arierate, adică nu-şi plăteşte cu întârziere furnizorii de bunuri, calculează ce e necesar să restituie contribuabilului cu o greutate ce contrastează cu rapiditatea văzută la acțiunile în folosul său.

Ca să luăm un exemplu la întâmplare, autorii care au realizat venituri, au efectuat plăți anticipate în contul anului 2014 și au diferențe de primit pentru contribuțiile de asigurări sociale de sănătate li s-a comunicat oficial acest lucru abia în martie 2019 și urmează să primească banii în plus încasați în 45 de zile de la depunerea cererii de rambursare. Cu alte cuvinte, mai bine de patru ani, ei au creditat statul. Iată o dovadă – dacă ne raportăm la inflația din respectiva perioadă– că avem și noi dobânzi negative. Dacă s-ar fi întâmplat asta în Suedia, nu doar că li s-ar fi plătit dobânzi, ci contribuabilii ar fi majorat surplusul de impozite plătit peste obligațiile legale.

O asemenea atitudine indică faptul că încrederea în statul scandinav e mare. De aceea reprezentanții săi ţin să n-o risipească şi afirmă că sunt preocupați de menținerea unui anumit nivel al cheltuielilor, nu de a păpa nişte bani dacă tot au pus mâna pe ei. Își pun problema că banii publici trebuie cheltuiți doar pe baza unor programe multianuale, care să depăşească ciclul electoral, sau să existe o relație transparentă între încasarea unui venit şi cheltuiala aferentă. Iar Suedia bugetează pe criterii de piaţă, precum administratorii de fonduri mutuale ce investesc pe bursă şi le dau înapoi acționarilor banii pe care nu-i pot plasa eficient, nu „inventează” repede ceva ca să strice lichiditatea menajelor.

Însă tocmai pentru că aceste lucruri nu se întâmplă la noi, românii n-au încredere în stat. În România, încrederea consumatorilor se plasează la nivelurile de jos și cu ea e asociată achiziția de bunuri durabile. Iar gradul de incertitudine din economie – cu surse din sfera fiscală și legislativă – reprezintă un determinant suplimentar al parcursului descendent al activității investiționale. Când statul român dă tonul la neseriozitate în onorarea contractelor și la un comportament incorect în privința banilor pe care-i are de dat înapoi, ce încredere poți avea în el?!

Ionuț Bălan
Ionuț Bălan este jurnalist independent, fost redactor șef al revistei Finanțiștii, publicist la Jurnalul Național, Săptămâna financiară, Piața financiară, Curentul, Bursa, Evenimentul zilei. Mai multe despre el pe http://bloguluibalan.ro.

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele