Au fost finanțele puse la punct? Lumea nu a învățat lecțiile crizei financiare

Băncile sunt mai sigure, dar mult din ce a mers prost după 2008 s-ar putea repeta.

51
7 minute de lectură

Ediția tipărită | Lideri

6 septembrie 2018

CÂND istoricii vor privi în urmă la începutul secolului XXI, ei vor identifica două șocuri seismice. Primul, atacurile teroriste de pe 11 septembrie 2001; al doilea, criza financiară globală, care a dat în foc acum zece ani luna asta, odată cu prăbușirea Lehman Brothers. 11 septembrie a dus la războaie; falimentul lui Lehman, la tragerea unei linii economice și politice. Așa cum luptele continuă, și tragerea acestei linii nu s-a încheiat.

Lehman s-a prăbușit după ce a pierdut bani pe împrumuturi toxice și pe titluri de valoare legate de piața imobiliară a Americii. Falimentul său a dezlănțuit haosul. Comerțul s-a prăbușit în toate țările despre care raportează Organizația Mondială a Comerțului. Creditele pentru economia reală au scăzut cu aproape 2 trilioane de dolari doar în America. Pentru a-și limita îndatorarea, guvernele au recurs la austeritate. După ce au epuizat posibilitățile de a reduce ratele dobânzilor, bancherii centrali s-au orientat spre ușurarea cantitativă (creând bani ca să cumpere obligațiuni).

Pe cât de multe și variate au fost cauzele crizei financiare, la fel au fost și consecințele acesteia. Ea a dinamizat ascensiunea populismului de azi, ridicând întrebări despre inegalitatea veniturilor, nesiguranța locurilor de muncă și globalizare. Criza a schimbat însă și sistemul financiar. Întrebarea este: s-a schimbat suficient de mult?

Să arunci banii pe fereastră este omenesc

Un mod – cel greșit – de a judeca progresul ar fi să ne așteptăm la sfârșitul crizelor financiare. Colapsurile sistemice bancare sunt o trăsătură a istoriei omenirii. FMI a numărat 124 de asemenea colapsuri între 1970 și 2007. Cu siguranță că se vor mai produce, doar și pentru faptul că vremurile bune dau naștere la automulțumire. Uitați-vă cum administrația Trump dereglementează finanțele în timpul unui boom economic și cum Federal Reserve nu a ridicat încă cerințele de capital contraciclice. Chiar și atunci când prudența predomină, niciun reglementator nu poate judeca perfect riscurile.

Un test mai bun este dacă posibilitatea și dimensiunile crizelor pot fi reduse. În această privință, avem și vești bune, și vești proaste.

Veștile bune întâi. Băncile trebuie să se finanțeze acum cu mai multe fonduri proprii și mai puține datorii. Ele depind mai puțin de tranzacții pentru a face bani și de împrumuturi din piața bancară pe termen scurt pentru a-și finanța activitățile. Chiar și în Europa, unde puține bănci fac profituri mari, sistemul, per ansamblu, este mai puternic decât a fost. Reglementatorii și-au întărit supravegherea, mai ales a celor mai mari instituții, care sunt prea mari ca să se prăbușească. Pe ambele maluri ale Atlanticului, băncile sunt supuse unor teste de stres regulate și trebuie să prezinte planuri pentru propria lor dispariție în ordine. Piețele derivativelor de tipul celor care au retezat asigurătorul AIG sunt mai mici și mai sigure. Politicile de plată reformate ar trebui să împiedice repetarea injustiției care s-a produs atunci când bancherii au luat bani publici, în timp ce puneau la teșcherea pachete uriașe de plăți – în 2009, personalul de la cele mai mari cinci bănci a încasat 114 miliarde de dolari.

Totuși, multe lecții nu au fost învățate. Să luăm, de pildă, greșelile decidenților politici în urma crizei. Statul nu a avut de ales și a trebuit să sprijine băncile în prag de faliment, dar a luat decizia prost gândită de a abandona, practic, gospodăriile aflate în insolvență. Probabil că 9 milioane de americani și-au pierdut casele în recesiune; șomajul a crescut cu peste 8 milioane. În timp ce gospodăriile își plăteau datoriile, cheltuielile de consum au fost răvășite.

A trebuit să treacă zece ani pentru ca stimulentul economic compensatoriu să reînsănătoșească economia Americii. Multe economii europene suferă încă din cauza unei cereri agregate slabe. Politica fiscală și monetară ar fi putut face mai mult și mai repede pentru a duce la refacerea economică. Ele au fost ținute pe tușă pe temeri în mare parte prost plasate legate de datoria guvernamentală și inflație. Faptul că acest eșec nu este recunoscut mai larg este de rău augur pentru răspunsul politicilor data viitoare. (Vezi articolul Free Exchange.)

În mod inevitabil, stagnarea a alimentat populismul. Și, căutând țapi ispășitori și soluții simpliste de a-i pedepsi, populismul a făcut să fie mai greu de înfruntat problemele reale pe termen lung pe care le-a dezvăluit criza. Sunt trei probleme mari: locuințele, finanțele în dolari offshore și euro.

Partajând soarta

Forma exactă a viitoarei crize financiare este neclară – altfel ar fi evitată cu siguranță. Dar, într- un fel sau în altul, ea va implica probabil proprietatea. Guvernele lumii bogate nu au reconciliat niciodată în mod corect dorința de a crește numărul proprietarilor de case, cu nevoia de a evita boomuri periculoase ale creditelor pentru consum, așa cum s-a întâmplat la mijlocul anilor 2000. În America, refuzul de a înfrunta această problemă înseamnă că plătitorul de impozite subscrie 70% din toate noile împrumuturi ipotecare. Peste tot, regulile încurajează băncile să împrumute cu proprietăți în colateral în loc să acorde împrumuturi mediului de afaceri. Riscurile se vor diminua doar atunci când politicienii vor îmbrățișa reforme fundamentale, cum ar fi reducerea împrumuturilor pentru consum, cu ipoteci riscante sau constrângeri permanente la raporturile între împrumuturi și valoare (loan-to-value ratios1). În America, plătitorii de impozite ar trebui să iasă din afacerea putredă a garantării creditelor ipotecare. Din nefericire, populiștii nu se vor întoarce împotriva proprietarilor de case.

Apoi, dolarul. Criza s-a întins dincolo de granițe deoarece băncile europene au rămas fără dolarii necesari pentru a-și plăti împrumuturile deținute în dolari. Fed a acționat ca creditor de ultimă instanță pentru lume, oferindu-le străinilor lichidități în valoare de 1 trilion de dolari. De atunci, datoriile în dolari offshore aproape că s-au dublat. La următoarea criză, e improbabil ca sistemul politic al Americii să lase Fed să acționeze ca sprijin pentru acest sistem vast, chiar și după ce Donald Trump va părăsi Casa Albă. Găsirea unor modalități de a securiza finanțele în dolari offshore, cum ar fi punerea laolaltă a rezervelor de dolari între țările cu piețe emergente, se sprijină pe un tip de cooperare internațională care se demodează pe zi ce trece.

Ascensiunea naționalismului împiedică și ea Europa să rezolve problemele structurale ale euro. Criza a arătat îngemănarea dintre băncile unei țări și guvernul acesteia: statul se străduie să împrumute suficient pentru a sprijini băncile, care sunt trase în jos de valoarea în scădere a datoriilor guvernamentale. Această „buclă tragică” rămâne aproape intactă. Până când Europa nu va împărtăși mai mult riscurile peste frontierele naționale – fie prin piețele financiare, garanții la depozite sau politici fiscale –, viitorul monedei unice va rămâne sub semnul întrebării. Un colaps haotic al euro ar face criza din 2008 să pară un picnic.

Decidenții politici au făcut ca economia să fie mai sigură, dar ei au încă multe lecții de învățat. Iar fracturarea geopoliticii face ca finanțele globalizate să fie încă și mai greu de stăpânit. La un deceniu după prăbușirea Lehman, finanțele au îngrijorător de multe de pus la punct.

Acest articol a apărut în secțiunea Lideri a ediției tipărite a The Economist, sub titlul „Has finance been fixed?”

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele