Benjamin Netanyahu: o parabolă a populismului modern

    În Israel, ca și aiurea, viața politică este un amestec năucitor de politici serioase și de erodare cinică a instituțiilor

    199
    WASHINGTON, DC - MARCH 5: (AFP OUT) Israel Prime Minister Benjamin Netanyahu speaks during a meeting with U.S. President Donald Trump in the Oval Office of the White House March 5, 2018 in Washington, DC. The prime minister is on an official visit to the US until the end of the week. (Photo by Olivier Douliery-Pool/Getty Images)
    Foto: Getty Images

    Regele Bibi

    Ediția tipărită | Lideri – 30 martie 2019


    ADEPȚII SĂI îl numesc „Magicianul”, „Învingătorul” și – cea mai mare dovadă de admirație – melekh yisrael, „Regele Israelului”. Benjamin Netanyahu este cel mai talentat politician al generației sale. El este al doilea prim-ministru cu cel mai lung mandat al țării sale și, dacă va câștiga, pentru a cincea oară, pe 9 aprilie, ar putea să bată recordul părintelui întemeietor al țării, David Ben Gurion.

    „Bibi”, așa cum îl știu toți, este important și dincolo de Israel, și asta nu doar pentru că vorbește în fraze perfecte atât în ebraică, cât și în engleză, sau pentru că domină haoticul Orient Mijlociu din zilele noastre. El este important pentru că a întruchipat politica de tip naționalist musculos (? ), de șovinism și de dispreț față de elite cu mult înainte ca acest tip de populism să devină o forță globală. Netanyahu numără printre prietenii și aliații săi naționaliști pe Donald Trump și Narendra Modi, cărora li se adaugă cei din Europa, de la Viktor Orban din Ungaria, la Matteo Salvini din Italia.

    Domnia regelui Bibi este, așadar, o parabolă a vieții politice moderne: ascensiunea unui politician talentat și un lung succes, bazat pe un amestec năucitor de implementare a unei politici solide și de sădire cinică scindărilor. Dat fiind că puterea sa este amenințată, el s-a orientat spre criticarea tot mai puternică a presei libere, a sistemului de justițe și a forțelor oculte. Bibi se confruntă acum cu cel mai mare pericol, sub forma unor acuzații penale de corupție. Într-o epocă diferită, el ar fi fost nevoit să demisioneze și s-ar apăra acum ca un cetățean de rând. El intenționează însă să rămână în funcție. Și speră că alegătorii îl vor salva totuși de polițiști, procurori și judecători.  Politica israeliană se transformă într-un concurs între realizările reale și demagogie, pe de-o parte, și statul de drept, pe de alta. Toți cei cărora le pasă de democrație ar trebui să observe cu atenție.

    BERLIN, GERMANY - JUNE 04:  An effigy of Israeli Prime Minister Benjamin Netanyahu stands in a paper prison on a protester's sign during a demonstration near the Chancellery prior to the arrival of Netanyahu on June 4, 2018 in Berlin, Germany. Netanyahu, who is meeting today with Chancellor Angela Merkel, is travelling this week to Berlin, Paris and London in an effort to convince European leaders to adopt a more hardline approach towards Iran.  (Photo by Sean Gallup/Getty Images)

    Micul Israel cere atenție pentru că are o istorie măreață: aventuri biblice și talent tehnologic, măcelul Holocaustului și forța militară, o democrație vie și lunga ocupare a teritoriilor care sunt revendicate și locuite de palestinieni. Acestea fiind spuse, Netanyahu este o mare figură în sine. El este mai inteligent și mai capabil decât mulți populiști și poate revendica o sumedenie de succese. Reducând dimensiunile statului hipertrofiat, el a ajutat la înflorirea economiei Israelului, mai ales a start-up-urilor din domeniul high-tech. Folosind diplomația în mod abil, iar forța militară – cu mare prudență, el a consolidat securitatea, fără să fie atras în războaie dezastruoase. Grație acestui fapt și unei ostilități împărtășite față de Iran, relațiile cu mulți conducători arabi sunt mai bune decât oricând în istoria Israelului.

    Și, totuși, Netanyahu este în același timp îngrijorător de dogmatic. El a vorbit despre pacea cu palestinienii, dar nu a făcut niciun pas semnificativ în această direcție. A denunțat orice cooperare occidentală cu Iranul, chiar dacă aceasta ar servi la limitarea programului nuclear al Iranului. În viziunea pesimistă a lui Bibi, Israelul este înconjurat de lupi în blană de oaie și de lupi în blană de lup. Israelul poate doar să gestioneze conflictele, nu să le rezolve, crede el, așa că trebuie să se sprijine pe un zid de fier și pe trecerea timpului.

    Un atare „anti-soluționism” riscă să acumuleze probleme în viitor. El sporește pericolul unui război cu Iranul, sau ca aripa dură a sa să se arunce pe armele nucleare(?). Cu cât Israelul se îngroapă mai adânc pe Malul de Vest al Iordanului, cu atât mai mult ocuparea sa militară „temporară” seamănă cu subjugarea permanentă a palestinienilor sub o lege separată, chiar sub apartheid. Acest fapt este înrăutățit de absența unei influențe stăvilitoare din partea Americii. Netanyahu l-a salutat cu căldură pe Trump, care l-a copleșit, la rândul său, cu daruri, cel mai recent fiind recunoașterea anexării Înălțimilor Golan de către Israel. Va susține Trump și anexarea de către Israel a unor porțiuni de pe Malul de Vest al Iordanului, negând astfel speranța palestinienilor la statalitate? Pe termen lung, alierea fățișă a lui Bibi cu republicanii americani și cu dreapta evanghelică pune în pericol consensul bi-partizan pro-israelian de la Washington, care reprezintă fundamentul securității Israelului.

    Dar cea mai mare amenințare a domniei lui Bibi este acasă, în Israel. El a menținut puterea nu doar pe baza realizărilor sale, ci urmărind și un avantaj politic, cu prețul erodării normelor democratice din Israel. Susținând că nu este posibilă (sau de dorit) nicio pace cu palestinienii, membrii coaliției dale de dreapta se întrec unul pe altul în adoptarea măsurilor care proclamă supremația evreiască.  Netanyahu a încurajat un pact electoral cu, până acum, neatinsul grup al Puterii Evreiești, de extremă dreapta, care vrea să anexeze toate teritoriile ocupate și să îi „încurajeze” pe arabi, inclusiv pe cetățenii israelieni, să plece. El s-a jucat de atât de multă vreme cu politica noi-și-ei, încât a amplificat numeroasele schisme ale țării sale – între evrei și arabi, între evreii din diaspora și israelieni, așkenazii din Occident și evreii mizrahi din Răsărit, precum și cea dintre evreii seculari și cei religioși. Proiectându-se pe el însuși drept singurul capabil să apere Israelul de dușmanii săi, el îi tratează adesea pe cei care au altă opinie ca pe niște indolenți sau trădători.

    Netanyahu și prietenii săi îi denunță ca pe niște inși care te înjunghie pe la spate pe toți evreii care le stau în cale. Presa liberă difuzează fake news. Oponenții politici, chiar și generalii care împânzesc noul partid Albastru și Alb, de opoziție, sunt în cârdășie cu arabii. Bibi a flirtat cu teoria conspirației, îndrăgită de antisemiți, conform căreia George Soros, un miliardar evreu, complotează să submineze guvernele naționaliste din întreaga lume.

    Acuzațiile de corupție care îi sunt aduse, spune Netanyahu, nu sunt altceva decât „calomnia sângelui” – o calomnie urâtă, medievală, care îi acuza pe evrei că amestecă sângele copiilor creștini asasinați cu pasca lor de Paștele evreiesc. Cu toate acestea, șeful poliției, care a investigat acuzațiile, și procurorul-șef, care l-a pus sub acuzație, au fost ambii aleși de Netanyahu. Aliații săi își doresc o lege care să îi dea prim-ministrului imunitate în fața cercetărilor penale.

    Isrelul este o excepție printre democrațiile occidentale. El s-a născut ca stat al evreilor. Sionismul și naționalismul palestinian pretind același stat. Israelul trebuie să se confrunte cu o alteritate reală și cu amenințări existențiale, nu cu niște „baubau” inventați de populiștii de pretutindeni. Stânga, care se află în derută în multe țări, a suferit o mare lovitură în Israel din cauza faptului că încercarea sa de a negocia un acord de cedare a unor teritorii în schimbul păcii cu palestinienii s-a prăbușit în vărsare de sânge.

    Și, totuși, tocmai din cauza acestor presiuni, Israelul oferă un test important al rezistenței democrației. Pe 9 aprilie, alegătorii din Israel vor trebui să discearnă: fie realegerea lui Netanyahu și răsplătirea sa pentru subminarea independenței instituțiilor Israelului, fie dărâmarea sa, în speranța de a reconstrui încrederea în democrație și de a aspira să fie „o lumină printre națiuni.”


    Acest articol a apărut în secțiunea Lideri din ediția tipărită a The Economist, sub titlul „Regele Bibi: o parabolă a populismului modern”

    LĂSAȚI UN COMENTARIU

    Comentariul:
    Introduceți numele