Grecia a ieșit oficial din criză, în teorie poate ataca din nou piețele financiare pentru a împrumuta bani, însă, deși economia sa este întremată, ea este prea fragilă pentru a sărbători victoria. În ciuda problemelor uriașe, a spasmelor sociale și a tentativei, eșuate, a politicienilor de a smulge țara din miezul zonei euro, economia Greciei a ieșit oarecum întărită din criză. Grecia a fost în pragul prăbușirii în urmă cu nouă ani și, în ciuda retoricii politicienilor exaltați, tocmai apartenența la zona euro i-a fost un adevărat colac de salvare. Și nu este vorba exclusiv de ajutoarele financiare și de păsuirile pe care le-a primit statul elen. Este vorba despre liniștea grecului de rând care, în ciuda crizei care a spulberat locuri de muncă, salarii și pensii, a avut în buzunare și în conturi euro, o monedă stabilă, ceea ce nu este puțin lucru dacă ne uităm la Turcia, altă țară chinuită de criză în acest moment. În esență, pentru grecul obișnuit, pentru italianul obișnuit soliditatea monedei sale, inflația joasă și faptul că euro are rate de dobândă joase s-a dovedit un avantaj imens, de care, iată, turcii nu se bucură, ci dimpotrivă.

Turcia face față unei crize în valuri, provocată atât de inflația galopantă, care s-a tradus în dobânzi mărite, cât și de o retorică prezidențială naivă și agresivă, care a speriat investitorii și a prăbușit moneda națională, lira.

Acum investitorii își îndreaptă atenția către Italia, unde apar îngrijorări privind viitorul buget al țării. Nu este o perspectivă clară, iar pericolele unui deficit bugetar mărit sunt maxime, fiind primul buget al unei coaliții care trebuie să livreze electoratului o parte din promisiuni. Întrebările pe care și le pun investitorii sunt simple: cum se vor armoniza viziunile politicienilor italieni cu cele ale europenilor cu privire la dimensiunea deficitelor? Sau cum vor plăti politicienii italieni promisiunile costisitoare din vremea când își seduceau electoratele? Dar mai ales, investitorii se întreabă dacă, în caz de criză globală, declanșată din cine știe ce risc geopolitic mocnit, UE și Mario Draghi, președintele Băncii Centrale Europene, vor mai susține financiar Italia. Cu alte cuvinte, Italia are nevoie de susținerea europeană, fără de care, cu o datorie imensă, economia ei s-ar prăbuși aproape instantaneu, chiar dacă are o economie mai modernă, mai bine gestionată și mai eficientă decât cea greacă.

Dar în toate cele trei țări aflate oarecum sub apăsarea problemelor economice, geneza crizei a fost oarecum asemănătoare: cheltuieli uriașe, în mare parte justificate populist, care nu au putut fi finanțate. Desigur, fiecare țară a avut stilul ei de a intra în criză: grecii au măsluit statisticile, au cheltuit nesăbuit, au parazitat cheltuielile statului cu o clientelă care profita de corupția politicienilor. Politicienii și-au câștigat mandatele aruncând în arena electorală promisiuni din ce în ce mai populiste, de tipul a 13-a pensie sau 14 salarii pe an, cu suplimente în onoarea sărbătorilor mari, Paști și Crăciun.

Italia a rulat înainte de aderarea la zona euro cu o liră slabă, măcinată de inflație, mecanism preferat de ajustare a diverselor creșteri de salarii și de pensii ocazionate de alegeri. Cu alte cuvinte, a cheltuit nesăbuit și și-a devalorizat apoi moneda, pentru a-și anestezia datoria în lire, iar mecanismul ăsta dual de ajustare a urcat datoria la peste 120% din PIB, încă înainte de adoptarea euro. De altfel, Italia a intrat cu derogare în zona euro. Turcia își folosește și ea moneda pentru ajustare, dar a ajuns la un punct de inflexiune, în care politica autoritară, lipsită de logică economică, poate deraia trenul economiei. În esență, Turcia este ca un bolnav în stare acută, Italia are o boală cronică, iar Grecia e imobilizată la pat, având nevoie de perfuzii pentru următorii ani. Grecia rămâne modelul absolut de risc asumat de politicienii din mai multe generații, care trebuie evitat, iar Italia și Turcia sunt focare de criză intensă.