Fraza nu înseamnă ceea ce crede majoritatea conservatorilor
BORIS JOHNSON e bine plasat pentru a deveni unul dintre cei mai puternici prim-miniștri din timpurile moderne. Margaret Thatcher a trebuit să se lupte cu o opoziție internă puternică a „uzilor[1]”, de fapt linia dură a conservatorilor. Tony Blair avea de-a face cu Gordon Brown. Însă dl Johnson a eliminat opoziția internă și și-a redus colegii de cabinet la o haită de pudeli. Dacă politica din 2019 era despre calculul puterii facțiunilor parlamentare, politica din 2020 și mai departe va fi despre catalogarea intrigilor de la curtea Regelui Boris.
Însă ce vrea dl Johnson să realizeze cu toată această putere, în afară de „a face Brexitul”? Cel mai bun indiciu e conținut de expresia „conservatorismul națiunii unitare”. În timpul campaniei electorale, dl Johnson a promis în mod repetat să conducă o administrație conservatoare de națiune unitară. Deși asta ar putea suna că una dintre expresiile cu sunet plăcut pe care politicienii le folosesc pentru a umple vidul, fraza este plină de înțelesuri: nu poți înțelege proiectul Johnson fără a o decoda. Însă ea nu înseamnă ceea ce crede majoritatea conservatorilor că înseamnă.
Conservatorii liberali s-au agățat de frază ca un semn că primul ministru intenționează să renunțe la Boris-ul urâcios de la referendum și să reînvie Boris-ul prietenos din vremea când era primarul Londrei. Au folosit-o chiar pentru a pune un luciu pozitiv pe majoritatea sa de 87 de locuri: eliberat de logica parlamentară care a dat atâta putere conservatorilor din băncile din spate, el va putea să realizeze un Brexit „soft” și multe politici sociale progresiste.
Este ușor de văzut de ce liberalii ar putea gândi așa. Încă din primii ani ai lui Thatcher, conservatorii „uzi” s-au adunat în spatele lozincii națiunii unitare. Michael Heseltine a folosit fraza în sensul de sprijin pentru intervenția în economie și integrarea europeană. David Cameron a folosit-o ca un cod pentru cauze precum protecția mediului și căsătoria persoanelor de același sex. În martie 2019, zeci de parlamentari moderați precum Amber Rudd și Sir Nicholas Soames au lansat un Grup al Națiunii Unitare cu scopul de a contra-balansa eurofobii partidului. Însă liberalii sunt într-o eroare cum nu se poate mai mare. Dl Johnson nu a exclus 21 de membri ai Grupului Națiunii Unitare din partid pentru a începe să îi lingușească. Și nu a capturat o felie mare din Anglia clasei muncitoare pentru a începe să îi curteze pe cei din Notting Hill[2].
Conservatorismul națiunii unitare a avut de fapt multe înțelesuri în decursul timpului. Benjamin Disraeli, care a inventat fraza, a folosit-o cu înțelesul unirii claselor bogate cu „masele” într-o casă națională comună. Lordul Salisbury o înțelegea ca unirea regatului prin înfrângerea sau cooptarea forțelor naționalismului irlandez și scoțian (partidul și-a schimbat chiar și numele în Partidul Conservator și Unionist). Stanley Baldwin o invoca pentru promovarea patriotismului civic „cu adevărat” (conservator) englez, spre deosebire de cel „străin” (laburist) englez al diviziunilor de clasă și al sindicatelor puternice. Harold Macmillan folosea termenul cu înțelesul de a amesteca statul social cu democrația proprietarilor. Dl Johnson este acum angajat într-o altă reinventare a frazei.
Simplificat, versiunea sa de conservatorism al națiunii unitare înseamnă un amalgam de politici economice de stânga și politici culturale de dreapta—exact reversul abordării dlui Cameron. În timpul campaniei, dl Johnson a lăudat Serviciul Național de Sănătate, „ca fiind o idee simplă și minunată care reprezintă ceea ce are mai bun țara”. Într-o întâlnire recentă a cabinetului, el s-a autodescris ca fiind „practic un Hezza pro-Brexit”, referindu-se la Lordul Heseltine, care a combinat un entuziasm pentru Europa cu un entuziasm egal de puternic pentru cheltuieli guvernamentale. Dl Johnson va combina „big-government” cu o îmbrățișare mândră a valorilor tradiționale. El a tras deja primele focuri în noul război al culturii prin descurajarea miniștrilor săi de a apărea la importanta emisiune BBC „Today” sau la știrile Channel 4 și promițând o revizuire a justiției presupuse a avea tendințe pro-rămânere în UE.
Acest mix de politici este condus de realinierea politică care a permis Partidului Conservator să captureze locuri din zonele de clasă-muncitoare ale nordului, în timp ce a mers prost în majoritatea enclavelor cosmopolitane ale sudului. Rachel Wolf, unul dintre autorii programului partidului, spune că era focalizat pe oameni care subscriu valorilor conservatoare („care vor să pedepsească criminalii”), însă care se bazează masiv pe serviciile publice.
La un nivel mai adânc, versiunea dlui Johnson a conservatorismului națiunii unitare este despre prevenirea divizării țării de către forțe rivale ale globalizării și ale populismului naționalist. În anii Blair-Cameron, Anglia se confrunta cu pericolul divizării în cele două națiuni ale lui Disraeli, „între care nu există amestec și nici simpatie”: o națiune metropolitană prosperă care a îmbrățișat globalizarea și imigrarea, și o națiune provincială deprimată care privea aceste fenomene că amenințări atât pentru prosperitate, cât și pentru coeziunea socială. Dl Johnson speră să anuleze distanța care face ca statul să subvenționeze în mod pervers sudul deja prosper (cheltuielile pentru transport sunt duble pe persoană în Londra față de restul țării). El a anunțat deja că va schimba o formulă a Finanțelor care face dificilă direcționarea cheltuielilor guvernamentale către regiunile mai sărace și să introducă un sistem, încă nedefinit, de „punctaj” pentru imigrație. El speră să folosească puterea mantiei Downing Street pentru a anula distanța culturală care face că muncitorii nordici să fie ignorați de londonezi.
Conservatorul nostru insular
Versiunea dlui Johnson privind conservatorismul națiunii unitare este riscantă. Este probabil că Brexit-ul va cauza pagube economice mai mari nordului (cu industriile sale manufacturiere) decât sudului (cu economia sa orientată pe servicii). Va afecta de asemenea cea mai mare problemă a națiunii unitare, uniunea cu Scoția și Irlanda de Nord. Convingerea elitei londoneze de a-și cunoaște țara puțin mai bine ar putea degenera într-un război cultural care separă națiunea în numele unirii ei. Acestea fiind spuse, reutilizarea de către dl Johnson a unui crez conservator vechi deja i-a adus două lucruri pe care partidul său nu le-a avut, împreună, din anii 1980: o largă majoritate parlamentară și o direcție în care să călătorească. ■
Acest articol a apărut în secțiunea Marea Britanie a ediției tipărite sub titlul „O națiune sub Boris”