Brexitul, o formă severă de populism

333
10 minute de lectură

Confruntați cu valuri de știri proaste legate de rezultatul negocierilor privind ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană, aproape că am uitat cum a început această telenovelă. Prin anul 2015, David Cameron, premierul britanic, care-și sfida oponenții, avea nevoie de o nouă poveste de dragoste cu alegătorii. Ideile unei separări a Marii Britanii de UE apăruseră deja în societatea britanică, cumva pe fondul extinderii UE către est. Politicieni de nișă cu vocație distructivă și fără scrupule s-au lansat pe calea populismului naționalist. Paradoxal, Marea Britanie – o țară care reușise să integreze numeroși cetățeni din fostele colonii – devenea sensibilă la migrația economică a unor muncitori din Europa de Est. Instalatorul polonez a devenit expresia luptei est-vest și simbol al disprețului nejustificat pentru munca cinstită. Așa că premierul Cameron, în căutarea unei reinventări, agreează lansarea unui referendum pentru a decide asupra viitorului țării sale în UE, cu speranța că votul va fi negativ. 

Punea în scenă un spectacol cu un scenariu scris de public. Dacă reinventarea divelor din showbiz presupune investiții personale în ceva implanturi și o nouă mașină, reinventarea politicienilor este foarte costisitoare pentru popor. În 2016, Cameron începe un turneu european pentru a convinge în special statele estice că drepturile de care se bucură cetățenii acestor țări în Marea Britanie sunt prea multe și prea generoase, ca atare ar trebui restrânse: la muncă egală sau chiar mai grea, migranții est-europeni vor avea drepturi mai puține! Asta pățești dacă vrei să respiri același aer cu finanțiștii din Canary Warf sau să cauți spiritul lui Shakespeare la Globe Theatre în puținele zile libere. Cameron nu voia Brexit, dar a socotit că rebranduirea personală presupune lansarea consultării poporului. Și astfel a pus în mișcare o mașinărie pe care nu a mai putut-o controla, iar el a ieșit repejor pe ușa din dos. O reinventare a căutat și Theresa May în aprilie 2017, când a cerut alegeri anticipate în 8 iunie 2017, cu trei ani înainte de termenul normal, pentru a-și consolida poziția înainte de a începe negocierile cu UE. Alegerile nu i-au adus o poziție mai bună, dimpotrivă, dar May nu și-a asumat eroarea de strategie și a continuat ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. 

Alți populiști deșănțați au pus umărul la acest divorț cu strigături, cel mai eficient fiind Nigel Farage, șeful UKIP, partidul eurosceptic cu ascensiune fulminantă a cărui singură preocupare era umilirea muncitorilor din est și folosirea acestora pe post de motivație pentru Brexit. Dacă vorbim despre politică și ipocrizie, nu trebuie să-i uităm pe cei patru proaspăt membri demisionari ai cabinetului May, în frunte cu însuși negociatorul Brexitului. 

Culmea ipocriziei politice a fost atinsă: șeful UKIP a început a-i deplânge pe estici că sunt tratați nedrept, drept cetățeni de mâna a doua, iar negociatorii acordului de plecare a Marii Britanii din UE își dau demisia, ca nu cumva un eșec al Brexitului să le afecteze carierele politice. Mirosind o moțiune de cenzură împotriva guvernului May, cei patru miniștri demisionari speră să-și salveze pielea politică. 

Mitul fals al muncitorului indezirabil din Est

Populismul de sorginte naționalistă a fost tema principală a campaniei de scoatere a Marii Britanii din UE. „Migranții – mai ales nou-veniții din est – ne iau și locurile de muncă, și ajutoarele sociale!”, strigau naționaliștii. Este greu de imaginat cum reușeau acești estici sălbatici ca simultan să și muncească, să și stea acasă; nici chiar absurdul acestui slogan nu i-a făcut pe 51,9% dintre britanici să vadă manipularea și au votat pentru ruperea de Uniune. Ceea ce nu au reușit britanicii să vadă a fost impulsul dat de muncitorii estici economiei insulare. Concret, muncitorii polonezi, români sau bulgari făceau aceeași muncă pentru un salariu mai mic decât ar fi primit britanicii, crescând astfel marjele de profit ale firmelor britanice. 

Creșterea bunăstării firmelor britanice se manifesta prin impozite mai mari plătite statului britanic, dar și prin creșterea consumului și a investițiilor, ceea ce aducea alte venituri suplimentare la buget. Economia devenea mai competitivă, iar statul, mai bogat. O situație de invidiat, mai ales într-o perioadă în care alte state vestice încă se chinuiau cu ajustarea dezechilibrelor macroeconomice acumulate în perioada pre-criză. Să ai forță de muncă într-o Europă cu deficit cronic de forță de muncă și cu o demografie negativă este o mare realizare! Existența ingredientelor necesare creșterii economice, din păcate nu prea incluzive – forță de muncă, capital și cunoaștere – explică și rezistența economiei britanice după referendumul de ieșire din Uniune. Moneda britanică încă se resimte după șocul produs de votul la referendum, creșterea economică se diminuează, dar rămâne într-o zonă confortabilă, șomajul continuă să scadă, iar creșterea prețurilor la imobiliare cunoaște o temperare bine-venită. Dezastrul economic estimat de unii analiști economici nu s-a întâmplat și pentru că piețele financiare au fost într-o pasă bună, lichide și cu puține incertitudini. Un Brexit demarat în 2007, an de inflexiune al încrederii la nivel global, ar fi lăsat cicatrici adânci în economia britanică. 

Marea Britanie se bazează pe Canada și pe India pentru refacerea puterilor economice și politice imperiale. Nu e de mirare că Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD), înființată la începutul tranziției estului de către Jacques Attali, cu sediul la Londra și condusă de un britanic, Sir Suma Chakrabarti, tocmai ce a primit un nou stat membru: India. BERD fusese înființată pentru a finanța și sprijini noile și fragilele democrații și economii din estul Europei și a le ajuta în dificilul drum de emancipare economică.

UE a fost gândită ca un proiect incremental, care avea o singură direcție și un singur sens până în 2009, când Tratatul de la Lisabona a inclus faimosul articol 50 privind ieșirea unui stat din Uniune. Toate politicile au fost gândite astfel încât să asigure convergența și flexibilizarea economiilor, și adoptarea monedei unice. Tratatul care stă la baza UE nu vorbește de posibilitatea ieșirii din Uniune, iar adoptarea monedei unice este un dat. Expresia integrării economice este trecerea la o uniune monetară, ceea ce ar spori competitivitatea și performanța Uniunii. 

Birocrația divorțului

Dar epopeea despărțirii Marii Britanii de Uniunea Europeană continuă. În noiembrie 2018, după 17 luni de negocieri, Guvernul Marii Britanii și Comisia Europeană au agreat asupra unui document de 585 de pagini care reglementează relația dintre cele două după finalizarea procesului de ieșire a Marii Britanii din UE. Separarea se va produce la 29 martie 2019, după exact doi ani – după cum prevede articolul 50 din Tratatul de la Lisabona – de la deschiderea procesului de separare demarat de premierul britanic la 29 martie 2017. Ieșirea propriu-zisă va fi urmată de o perioadă tranzitorie de 21 de luni, până la sfârșitul anului 2020. Scopul acestei tranziții este de a proteja firmele și persoanele a căror activitate depinde de statutul Marii Britanii. În caz contrar, forța de muncă, capitalurile și investițiile europene în UK, precum și cele britanice în Uniune și comerțul dintre cele două ar suferi pierderi.

Acordul de retragere parcurge filă cu filă tratate, acorduri și reglementări emise și aplicate în cei 43 de ani de apartenență a britanicilor la UE. Să ne amintim că Marea Britanie a devenit membră a Comunității Europene abia la 1 ianuarie 1973, la a treia încercare, după ce Franța și-a exercitat dreptul de veto la cele două încercări anterioare, în 1963 și în 1967. Acum, Marea Britanie trebuie să returneze Uniunii Europene circa 39 de miliarde de lire sterline, să găsească o soluție pentru cei 3,2 milioane de cetățeni UE care trăiesc în Marea Britanie, să tragă granița cu UE între ea și Irlanda și multe altele. Punctul nevralgic a fost granița Marii Britanii cu Irlanda, desființată printr-un acord bilateral cu profundă semnificație pentru pacea din zonă, iar reintroducerea acesteia ar fi un fel de declarație de război într-o zonă plină de violențe, până nu demult. Deși Irlanda de Nord a votat în favoarea rămânerii, se vede nevoită să urmeze majoritatea și să plece. Dar era evident că ieșirea Marii Britanii din UE înseamnă trecerea de la piața unică – unde bunurile, serviciile și capitalul circulă liber – la o uniune vamală, în care există granițe! 

Deși semnarea acordului între UE și guvernul britanic este un pas important, plecarea efectivă mai presupune câteva etape: aprobarea acordului de către statele membre, respectiv minimum 20 de state cu minimum 65% din populația UE, ratificarea de către Parlamentul European și aprobarea acordului de separare și a celui tranzitoriu de către Parlamentul britanic. Dificultatea discuțiilor de până acum și oportunismul unor politicieni sunt riscuri semnificative la adresa finalizării onorabile a Brexitului. Dacă vreodată Marea Britanie dorește să redevină membru al Uniunii, va trebui să aplice ca orice alt stat terț.

Victimele inocente

Dincolo de aceste discuții, pe alocuri criptice, rămân sute de întrebări ale oamenilor simpli, cum ar fi: „Dacă sunt cetățean britanic și locuiesc în Spania, voi mai beneficia de asigurare medicală și mi se va transfera pensia?” sau „Dacă am un contract de export cu o firmă din UE, cât și de când voi plăti taxe vamale?”, sau „Dacă noi, familie de cetățeni români, lucrăm legal în Marea Britanie, iar copiii noștri s-au născut în 2014, respectiv în 2017 în Scoția, va trebui să părăsim insula în 2020?”. Avocații vor găsi răspuns la toate aceste întrebări concrete, dar contra cost și nu imediat. Incertitudinea s-a cuibărit în viața multor oameni, fără să-și dea seama. Poate, unii dintre ei au votat pentru plecare, fiindcă nu le-a spus nimeni care vor fi implicațiile. Pentru că Brexitul este despre populism.

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele