Când Bucureștiul se bate cu city-ul londonez …și alte zone se luptă cu sărăcia

Silviu Pop

Sintagma cu „mai multe viteze” este folosită poate cu prea multă ușurință uneori când se discută despre dezvoltarea economică, dar România este, fără îndoială, un exponent de marcă al expresiei. Mai mult, locurile din România care au putut capta creșterea economică sunt, în realitate, mult mai dezvoltate decât se crede; în același timp, zonele care au rămas în urmă se află într-un cerc vicios, în condițiile în care sunt părăsite de oamenii apți de muncă din cauza lipsei oportunităților, iar investițiile nu vin poate din cauza lipsei de infrastructură (de multe ori) sau tocmai a faptului că talentul se găsește mai abundent în alte părți. Statisticile seci evidențiază aceste extreme în mod dureros: Bucureștiul este a 12-a capitală a Uniunii Europene din prisma produsului intern brut pe cap de locuitor, ajustat la standardele puterii de cumpărare (un proxy pentru nivelul de trai – fără să se refere în vreun fel la calitatea serviciilor, în general), cu un nivel de peste 140% din media UE la nivelul celor mai recente date, depășind Madridul, Roma sau Berlinul; pe de altă parte, nord-estul României este a 5-a cea mai săracă regiune de dezvoltare din Uniunea Europeană. Până acum nu foarte mult timp, mai multe regiuni ale României populau lista din urmă, dar, din fericire, ultimii ani de creștere puternică au mai ajutat. Cu toate astea, un aspect deloc pozitiv este că ecartul dintre București și cele mai sărace zone din țară s-a mărit sensibil în acest ciclu economic de creștere început în 2012.

Dar așa cum am afirmat la început, există regiuni care au urcat la o asemenea altitudine cu aer foarte rarefiat încât au depășit multe nume grele. Dezvoltarea acestora a venit, în mare parte, ca urmare a aportului serviciilor, în special a celor cu valoare adăugată foarte ridicată. În ultimul deceniu, unul din zece noi locuri de muncă înființate în domeniul IT&C în Uniunea Europeană a fost în România, valoare similară cu a Poloniei și de doar două ori mai mică decât a liderului (Regatul Unit). În rândul regiunilor administrative din UE, București-Ilfov se află pe locul 5 în Uniune din prisma ponderii pe care angajații în sectoare high-tech o au în total (aproape 10% la nivelul anului 2017, dublu față de 2008). Regiunea Bratislavei este singura din estul Europei cu o valoare mai mare decât a Bucureștiului, în timp ce ponderea aceasta de 10% este importantă fiindcă este întâlnită și în regiunea asimilată city-ului londonez, capitala financiară a Europei și unul din vârfurile la nivel mondial. Există indicii și că orașe precum Cluj-Napoca sau Iași vin tare din urmă. Regiunea de Nord-Vest a României a fost încununată de Institutul Milken anul trecut drept cea mai dinamică zonă din Uniunea Europeană prin prisma creșterii serviciilor cu valoare adăugată mare; Cluj-Napoca a fost, desigur, motorul acestui rezultat.

Un alt aspect interesant ar fi că multe piețe încă nu par să fie conectate la această realitate (sau posibil să includă în preț un risc de țară foarte important). Spre exemplu, randamentele investiționale pentru produsele imobiliare  din România (clădirile de birouri ai căror chiriași sunt de multe ori exact firmele de IT) sunt cam singurele dintre economiile importante din estul Europei care au rămas sesizabil peste minimele atinse înaintea crizei din 2008. Polonia, Ungaria sau Cehia au trecut de mult de aceste borne. În mod normal, acest potențial latent va duce la niște evoluții spectaculoase mai devreme sau mai târziu, atâta timp, cât politicile publice, cel mai mare risc pe plan intern, rămân într-o zonă a decenței, iar economia globală evită zona de avarie.

Apropo de potențial latent, ar fi de remarcat că realizările amintite anterior s-au făcut pe fondul salariilor mici din România și, de multe ori, în pofida, nu grație, politicilor publice. Totuși, se cam epuizează rezervele de creștere economică facilă. Mai departe va fi nevoie de diverse schimbări structurale: educația trebuie să devină mai calibrată la nevoile schimbătoare din piața muncii și, desigur, infrastructura trebuie să se dezvolte pentru a ridica zonele sărace. Într-o țară în care diferența de la un vârf pe plan european la negura dezvoltării economice poate fi găsită la o distanță de câteva ore de mers cu mașina, costurile sociale și politice ale perpetuării unei asemenea realități pot fi prea mari pentru a fi îndurate pe termen prea lung.

Comentarii