De un an și jumătate, majoritatea parlamentară și guvernamentală constituită după alegerile din decembrie 2016 tot încearcă să malformeze democrația românească, s-o „reducă”. Așa a și spus la un moment dat actuala șefă a executivului în ședința de cabinet, comițând un „lapsus” autodemascator (dacă nu va fi fost o simplă eroare de lecțiune, cum respectiva doamnă comite în rafale de la preluarea funcției, cu o tenacitate devenită rapid proverbială). Pe foaia de pe care citea stătea scris altceva: urma să se treacă la „reducerea birocrației”. Către popor a fost lansată – în schimb – minunata variantă „reducerea democrației”, transmisă „în direct” de către radiouri și televiziuni!

Ținta principală: sistemul de justiție. Un număr semnificativ de membri ai majorității s-au trezit în ultimii ani că sunt anchetați pentru fapte de corupție, pentru abuzuri, pentru exercitarea frauduloasă a puterii. Așa ceva nu se mai pomenise decât în rarisime cazuri de-a lungul primelor două decenii postcomuniste, pe când acum sunt urmărite penal sau trimise în judecată câteva mii de persoane, de la baza piramidei politico-administrative de la centru și din județe și până la cercurile cele mai înalte ale deciziei din partide, inclusiv șefii cei mari ai actualei coaliții majoritare. Drept care „mașina de vot” din Legislativ a trecut la schimbarea regulilor, la dezincriminarea fraudelor comise și la instituirea controlului politic asupra sistemului de justiție.

Dacă strategia ar reuși, statul de drept ar fi grav alterat. O parte importantă a societății se opune acestor modificări ticăloase ale legislației. Coaliția la putere pretinde că și-a câștigat în competiția electorală dreptul de a adopta ce reglementări dorește. Președintele acuză „dictatura majorității”. Până unde se întinde legitimitatea ei, a majorității? Există limite?

Categoric! Conform logicii democrației, victoria la urne, fie doar și cu un singur vot în plus față de adversari, îți permite să-ți aplici politicile, viziunea asupra modului în care să fie gestionată țara. Sunt – însă – lucruri asupra cărora nu e normal să intervii unilateral, căci ele țin de arhitectura generală a statului, pe care trebuie să o acceptăm cu toții, nu s-o schimbăm la fiecare patru ani ori mai des, în funcție de interesele majorităților parlamentare. Pentru a preveni asemenea acțiuni producătoare de instabilitate de sistem și eventual abuzive, Constituțiile prevăd că în anumite domenii nu se pot adopta legi decât de către majorități „mai mari”, „calificate”, de obicei de două treimi, iar când e vorba chiar de modificări ale Constituției înseși, adică ale structurii statului, e nevoie de consultarea întregii populații prin referendum.

Or, tocmai asta încearcă să facă actuala majoritate de la noi: să schimbe arhitectura statului, raporturile dintre cele trei puteri și regulile pe baza căreia funcționează cea judecătorească. Principiile de bază ale democrației cer ca astfel de intervenții să fie negociate cu opoziția și să fie adoptate prin consens, beneficiind deci de o reprezentativitate largă, care să garanteze recunoașterea socială și stabilitatea statului, dincolo de ciclicitatea electorală. Dialogul parlamentar ar trebui să fie permanent, pe toate subiectele, chiar dacă opțiunile majorității – firesc – prevalează, însă pe teme de gestiune curentă a treburilor țării, nu pe cele generale. Aici, adoptarea consensuală e obligatorie. Dacă sunt impuse unilateral, intervențiile asupra structurii statului decurg – da! – dintr-o „dictatură a majorității”, profund imorală, profund ilegitimă.

S-a mai întâmplat așa în istorie, cu consecințe devastatoare, și avem – vai! – și exemple contemporane: în Ungaria și în Polonia ultimilor ani, mai nou în Austria și în Italia, ba chiar și în Statele Unite ale Americii, au ajuns la guvernare politicieni cu înclinații autoritariste, naționaliști sau populiști de diverse coloraturi, care încearcă să-și consolideze puterea distorsionând sistemele democratice. Societățile rezistă cum și cât pot. Mai slabe ca arhitecturi instituționale, statul ungar și cel polonez, remodelate relativ de curând după lungile dictaturi comuniste postbelice, au putut fi capturate de grupări politice abuzive, care au impus unilateral „reduceri ale democrației” spre propriul beneficiu. Societatea austriacă și cea italiană sunt mai stabile, au tradiții de drept vechi, încât naționaliștii și populiștii instalați acolo la vârf plusează doar pe temele lor predilecte, cu care știu că pot sensibiliza și manipula măcar o parte a cetățenilor: migrația, amenințările teroriste, presupusa „pierdere a identităților naționale”. În rest, statele continuă să funcționeze corect. Iar în cea mai avansată democrație a lumii, peste Ocean, un președinte demagog, votat de un electorat bombardat cu mesaje populiste, alarmiste, „antisistem”, e contracarat de un sistem politic solid, dotat cu anticorpii necesari pentru a îndepărta „virușii” amenințători.

Situația din România tinde să se deterioreze în direcția maghiaro-poloneză, însă reușește să se mențină – deocamdată! – mai aproape de cea din mai vechile state de drept aflate sub asalt, dar care rămân stabile. Fără vechimea lor, șubredă precum suratele din Europa Centrală, țara noastră rezistă grație contrareacțiile ferme ale președintelui, ale partidelor de opoziție, ale societății civile la ceea ce încearcă să facă majoritatea parlamentară. Și prin contrareacțiile partenerilor externi, căci, spre norocul nostru istoric, în ecuația geopolitică a Occidentului euro-american, din care facem parte, intră astăzi și echilibrele transnaționale, construite pe bunele, prețioasele principii ale democrației…