Iată că vine peste noi încă un referendum cu o propunere de schimbare a Constituției. De pe o parte a dezbaterii auzim despre banii irosiți pe acest referendum și despre capitalul politic al lui Dragnea, și de pe cealaltă parte despre cum referendumul este apogeul democrației și că ar trebui să ne bucurăm de fiecare dată când îl întâlnim. Discursul ambelor tabere însă ne reamintește că nu știm despre ce vorbim când vorbim de democrație.
Paradoxal, contestatarii referendumului nu insistă asupra drepturilor minorităților. Argumentul inițial care a inflamat mediul online este cel al costului referendumului: cu banii cheltuiți pe acest referendum se puteau construi școli, spitale și așa mai departe. În concluzie, referendumul trebuie boicotat.
Între timp, contestatarii s-au coagulat în jurul ideii că referendumul nu trebuie votat pentru „a nu i se face jocul lui Liviu Dragnea”. Potrivit lui Ion M. Ioniță, PSD „a confiscat ideea” referendumului, oricare i-ar fi fost intenția inițială. Altfel spus, campania încearcă să convingă (cu succes chiar și în tabăra celor care ar fi votat „da”) că mizele principiale ale referendumului pălesc în comparație cu urmările pragmatice ale acestuia.
Pe cealaltă parte, tabăra pro-referendum ne transmite că implicarea populației în astfel de plebiscite este o dovadă a bunei funcționări a democrației în România, votul popular fiind manifestarea cea mai pură a acesteia.
Acest referendum nu este însă unul oarecare. Importanța lui nu stă atât în consultarea directă a publicului, cât în faptul că miza lui este amendarea Constituției României. Dacă gândul acesta nu ne dă fiori, ar trebui! Democrația, în sensul ei modern, are mai mult de-a face cu statornicia unei constituții decât cu actul electoral.
În fond, democrație înseamnă, etimologic, doar că puterea, kratos, este dată poporului, demos. Însemnătatea reală a termenului n-a fost însă constantă de-a lungul timpului. Înțelesul adus cel mai des în discuție este abilitatea majorității de a decide. Însă acest înțeles nu este de ajuns pentru a explica întreaga imagistică pe care o asociem cu sintagma „valorilor democratice”; lucru evident prin simplul fapt că facem distincție între democrație și dictatura majorității. Ideea la care modernitatea face referință când vorbește de democrație este filozofia politică a autodeterminării, concept de sorginte anglo-saxonă, care ulterior și-a găsit perechea în termenul francez liberalism. Principiul „democrației” liberale este, deci, ca niciun om să nu poată subjuga pe altul, iar puterea absolută să fie luată din mâna statului, în sensul său uman, și pusă sub jurisdicția legilor – cu alte cuvinte, vorbim despre „domnia legii”.
„Domnia legii” implică la rândul ei anumite elemente structurale menite să limiteze puterea și influența statului și a majorității. Prima dintre acestea este separarea puterilor în stat. După cum explică părintele ei, Montesquieu, aceasta mobilizează fiecare dintre cele trei ramuri ale guvernului să își asigure influența prin limitarea puterii celorlalte, toate fiind astfel ținute în frâie. Cea de-a doua este constituția, textul de bază al unei democrații care împământenește principiile imutabile și intangibile ale țării.
Votul ne poate spune despre voința majorității, despre convingerile și nevoile ei. Însă el nu este cel care ne asigură libertatea; aceasta ne este asigurată de suveranitatea legii, care poate para excesele și tendințele autoritare ale naturii umane, fie acestea manifestate de majorități, minorități sau de funcționarii publici. Această libertate este însă sub asediu într-o țară unde constituția este o monedă de schimb subjugată politicii cotidiene.
În majoritate, tabăra anti-referendum nu poate fi deranjată cu dezbaterea principiului adus în discuție, fiind prea captivată de persoana domului Dragnea. Pe cealaltă parte, tabăra pro-referendum pare împăcată cu gândul că amendamentul lor va fi schimbat la un moment dat de o altă majoritate și folosesc constituția doar pentru a amâna acest eveniment. Ambele părți, astfel, duc în derizoriu ideea unei constituții transcendente, bălmăjind-o în noroiul unei dezbateri cotidiene.
Din păcate, acest referendum nu este nici măcar cel mai grav afront de acest fel. Cu nouă ani în urmă, 78% dintre noi (pe atunci, cu simpatia mea întreagă) au decis să scape de 171 de politicieni corupți prin adoptarea unui parlament unicameral. E greu de imaginat o dovadă mai clară a lipsei de discernământ asupra constituției decât aceasta. Bicameralismul este și el, ca separarea puterilor în stat, o frână menită să ne ferească de excesele parlamentarilor – este mai greu ca 471 de oameni în două camere teoretic contrarii să coordoneze un atentat la statul de drept decât pentru 300 într-una singură. Acesta este motivul pentru care el este abordat de aproape toate țările vestice. În contrast, unicameralismul ne-ar pune în cârdășie cu majoritatea țărilor din fostul bloc comunist și cu România comunistă.
Din 2012 încoace, cvorumul referendumurilor a fost redus la 30%, și astfel constituția este descoperită în fața schimbărilor facile și nesăbuite. Dacă noi agravăm această criză privind constituția ca pe o metodă expeditivă de a ne rezolva problemele cotidiene, vom avea o constituție care se schimbă la fel de rapid ca majoritățile, iar asta va însemna, fie ea chiar și cu legitimarea sa prin vot public, sfârșitul democrației din România.