Mari sau mici, partidele îşi doresc în toată lumea să fie cât mai vizibile, să obţină cât mai multe voturi în alegerile parlamentare şi să guverneze. O fac, prin rotaţie, cele mai importante formaţiuni politice, în timp ce măruntele speră să crească şi, până atunci, să intre măcar în coaliţii majoritare. Un număr restrâns de legislatori poate fi decisiv în completarea grupurilor masive, dar insuficiente ale partidelor „grele”, de unde beneficii mult peste anvergura reală a firavilor „tovarăşi de drum” fără de care… ce să-i faci?!, nu se poate…

Calculele se fac cu totul altfel când e vorba despre scrutinele prezidenţiale. Aici suprafaţa de susţinere e criteriu ferm: candidaţii formaţiunilor mari au şanse, ei sunt protagoniştii, pentru ei are cursa miză, unul dintre ei va obţine mandatul la şefia statului. Motiv insuficient pentru ca aşa-numitele „partiduleţe” să nu-şi desemneze şi ele reprezentanţi în competiţie, deşi n-au cum să câştige. Chiar şi ştiind că nu se vor califica în turul II, nu se face să nu exploatezi ocazia expunerii publice din campania de dinaintea primei runde, când outsider-ii pot face figuri frumoase, atragând simpatii care pot ridica scorurile partidelor lor, încât la viitoarele alegeri parlamentare să le mai crească un pic scorurile şi şansele de a deveni utili ori – şi mai bine – decisivi pentru formarea majorităţii.

Sigur că tipologia e incompletă fără categoria sau categoriile „atipicilor”, ale „independenţilor” ultracharismatici ori a unor campioni ai popularităţii câştigate în domenii pe care le urmăreşte toată lumea, de pildă în teatru sau în film, în presă, în sport, competitori pentru cea mai înaltă funcţie în stat pe cont propriu sau invitaţi de conjunctură ai partidelor mici, interesate să fie astfel „trase în sus”. E vorba – însă – despre situaţii imprevizibile şi de parametri impredictibili, deci despre „subtipuri” pe care nu le putem include automat în ecuaţie, luăm – doar – act atunci când se ivesc pe scena publică. S-au anunţat şi acum, înaintea prezidenţialelor noastre din noiembrie 2019, 3 candidaţi actori, dintre care unul cu o foarte vizibilă carieră televizuală, şi un eseist. Totuşi, nu se întrevede posibilitatea unui triumf împotriva tuturor regulilor, precum al actorului de serial de satiră politică din Ucraina, interpret al unui profesoraş devenit preşedinte în naraţiunea fictivă, după care a candidat şi-a câştigat şi în viaţa reală. Ai noştri nu vin chiar „dinafară” (sensul englezescului „outsider”), au la activ şi cariere publice mai consistente ori efemere, 3 urcând chiar pe trepte ministeriale (ce-i drept, pentru scurte perioade, niciunul nedeţinându-şi portofoliul de-a lungul unui mandat complet, de 4 ani…). Rămânem – deci – la distincţia standard, cea dintre candidaţii partidelor mari şi ai celor mici.

Protagoniştii se ştiu: Klaus Iohannis, preşedintele în exerciţiu, aspirant la realegere, susţinut de PNL, Dan Barna, candidatul Alianţei 2020 – USR-PLUS, şi Viorica Dăncilă, prim-ministru, desemnată de PSD. Echipele de campanie le vor alcătui strategiile, iar partidele mari din spatele lor se vor mobiliza pentru a-şi energiza susţinătorii.

Mai interesant în această perioadă imediat-preelectorală e ce fac formaţiunile mici, care-şi calculează mişcările cu gândul la paşii următori, imaginând combinaţii cât mai profitabile în perspectiva alegerilor locale şi parlamentare. Nu e întâmplător faptul că din această zonă, a mărunţeilor fără şanse de acces la şefia statului, vin noutăţile spectaculoase ale momentului: ieşirea ALDE de la guvernare şi alianţa cu Pro România, cele două renunţând brusc la candidaţii pe care-i anunţaseră, Călin Popescu-Tăriceanu, respectiv Sorin Câmpeanu (acesta din urmă, doar propus de preşedintele Pro România, Victor Ponta, neasumat de partid), în favoarea actorului Mircea Diaconu, fost vicepreşedinte şi senator PNL, fost ministru al culturii şi fost europarlamentar, acum pe post de potenţială „locomotivă” electorală, graţie popularităţii sale de vedetă de teatru şi film; şi intrarea în cursă, de nimic anunţată, a lui Theodor Paleologu, şi el ex-parlamentar ales pe listele PDL şi ale ciudatei Alianţe România Dreaptă, şi el ex-titular al culturii, desemnat acum candidat de PMP, mai exact de către ex-preşedintele republicii Traian Băsescu, în a cărui orbită Paleologu jr., fiul marelui intelectual care a fost Alexandru Paleologu, a tot gravitat. Notorietatea personală a celor doi competitori proaspeţi a stârnit oarecari valuri, reflectoarele şi microfoanele mediatice s-au îndreptat către ei, atrase de notorietatea lor personală şi profitând de calităţile de buni vorbitori, capabili să joace rolurile cu pricina (la figurat, dar şi, actoriceşte, la propriu…). Nu sunt postúri comode (cu accent pe „u”, căci postul, fără, nu-l vor obţine!), nu doar pentru că angrenarea în joc e cronofagă şi cere şi eforturi susţinute, epuizante în unele momente, cât mai ales din cauza posibilelor consecinţe ale eşecului: se poate lăsa cu felicitări pentru buna prestaţie şi cu notorietăţi sporite sau cu prestigii serios şifonate, ba chiar şi cu imagini de-a dreptul compromise. Ceea ce explică nervozităţile care au însoţit lansările în cursă, cei doi lansând către protagonişti şi chiar şi între ei înşişi atacuri cam sub nivelul care li s-ar pretinde unor intelectuali de elită. ‘Catindaţii’ grupărilor politice minione se vor zbate, îşi vor vârî – cum se spune – capetele în fotografii şi-n prim-planurile televiziunilor, încercând să le „ia faţa” favoriţilor la calificarea în finală (în limbaj sportiv), însă tot pe aceştia din urmă, susţinuţi de partidele mari, îi vom urmări cu predilecţie, căci, înaintea factologiei pitoreşti de campanie, ne interesează în primul rând cine va ocupa fotoliul de la Cotroceni în următorii cinci ani, desigur…