Home Opinii Capcana naționalismului antioccidental

Capcana naționalismului antioccidental

0
Capcana naționalismului antioccidental
7 minute de lectură

Ani la rând, România s-a putut lăuda că este una dintre puținele țări UE, poate chiar singura, care nu au în parlament un partid naționalist. La începutul anilor 2000, în inteligența lui, electoratul român, treptat, a respins diferitele oferte venite dinspre politicienii naționaliști. Anterior momentului electoral din toamna anului 2000, vârful de vizibilitate al naționalismului în România, românii sancționaseră deja prin vot atitudinile demagogice, populiste ale unor partide precum PUNR sau PSM. Să nu uităm că acestea ajunseseră să facă parte dintr-o coaliție de guvernare atunci când, alături de PDSR, au constituit ceea ce s-a numit în politica momentului „patrulaterul roșu”.

Iulian Fota

Influența nocivă a acestei colaborări a fost anulată prin remarcabila decizie de la începutul lui 1997 de a invita UDMR să facă parte din guvernul CDR. Alături de românii proeuropeni, maghiarii acceptau să tragă la aceeași căruță, cea a aderării țării noastre la NATO și la UE. Și ținând cont de cât de complicate au fost și acele vremuri, am avut nu de puține ori senzația că mai degrabă ungurii trag la căruța integrării, decât românii. Măcar dacă rememorăm dificilele momente ale mineriadei din 1999, când atitudinea UDMR-ului a fost ireproșabilă. Pe de altă parte, același an 1999 ne-a arătat că filonul naționalismului antieuropean nu este încă epuizat. Pe fondul acțiunilor NATO în Serbia, tema utilizată la maximum de presa antioccidentală a acelor ani și pe cel al erorilor de guvernare ale CDR, Partidul România Mare, dispunând și de un lider charismatic, cu certe calități oratorice, a reușit să devină principalul contracandidat al partidelor de centru. În toamna anului 2000, la alegerile prezidențiale, multe dintre voturile de centru-dreapta s-au dus către candidatul PDSR, Ion Iliescu, pentru a bloca accesul la putere al unui demagog veninos precum Corneliu Vadim Tudor.

Odată cu această înfrângere, benefică pentru parcursul euroatlantic al României, Partidul România Mare a intrat într-un proces rapid de degradare publică, de pierdere de credibilitate. Mai ales că începând cu 2002, anul invitării noastre în NATO, încep să ni se deschidă ușile revenirii noastre în Occident. În 2004, România adera la NATO, iar în 2007, la UE. Naționalismul antieuropean nu se mai justifica, nu mai avea obiect. În plus, datorită semnalului politic dat de Vest, am asistat la intensificarea peste așteptări a fluxurilor de investiții străine. Între 2002 și 2008, economia românească a avut un indice mediu de creștere de peste 5%. Sentimentul dezvoltării economice era puternic și dătător de speranță. Românii aveau motive să fie optimiști.

Din păcate, începând cu 2009/2010, ne-am confruntat și noi, ca mulți alții, cu criza economică majoră a acelor ani. Pe fondul supraîncălzirii economice, rezultat al proastei guvernări manifestate de guvernul Tăriceanu și pe cel al scăderii dramatice a investițiilor străine, Bucureștiul a trebuit să ia decizii majore de ajustare economică. Dintre toate, tăierea salariilor cu 25% a fost, firesc, foarte prost primită de către populație. Sentimentul de încredere în viitor a fost puternic afectat, iar relaxarea socială obținută în urma aderării la UE s-a diminuat semnificativ. Frustrarea socială, deja importantă din cauza nivelului crescut de corupție, a devenit și mai mare.

Pe acest fond de destabilizare socială s-a suprapus lașitatea clasei politice. Autorii deciziilor proaste, care au făcut ca România să fie o țară expusă riscurilor economice ale crizei, nu au dorit să-și asume niciun fel de responsabilitate. Și, în lunga tradiție românească a „externalizării vinei”, au fost inventați tot felul de țapi ispășitori. În acest fel, și la noi a început să se dezvolte o retorică periculoasă și falsă, a vinovatului extern. Acest rol a fost jucat ba de UE, mai ales de Comisia Europeană, ba de fenomene absolut naturale, precum globalizarea. Nu în ultimul rând, apelând la cea mai abjectă formă de populism, răul a fost întruchipat în persoana filantropului George Soros. Mai ales că acesta prezenta multe dintre „calitățile” cerute unui personaj din zona teoriei conspirației: este evreu, bogat și ungur. Într-o țară slab educată, în care urmele naționalismului ceaușist se văd la tot pasul, mai ales în zona de media, nici nu era greu de promovat un astfel de mit.

În felul acesta, România a regresat de la statutul onorabil al unei țări care nu are partide naționaliste în parlament la situația nefericită de a vedea principalele partide parlamentare căzând în capcana nefastă a naționalismului, a demagogiei și populismului. PNL s-a confruntat cu capcana alegerii lui Marian Munteanu, simpatizant declarat al legionarilor, ca exponent politic de bază al partidului. Dintr-un partid prooccidental, tolerant, susținător al primului președinte al României provenit dintr-un grup etnic minoritar, liberalii păreau că se transformă într-un partid extremist-naționalist. S-au salvat in extremis, fiind mult mai sensibili la valul de critici venit dinspre societatea civilă.

Din păcate, nu putem spune același lucru despre PSD, celălalt partid important, de centru-stânga. Pe fondul importului mai vechi de naționalism de la PRM, o parte importantă dintre membrii acelui partid fiind acceptați de-a lungul timpului, dar și al preluării aripii naționaliste din UNPR, PSD a îmbrățișat tot mai mult retorica naționalist-antieuropeană. O astfel de retorică se dovedește utilă și pentru a duce lupta cu Occidentul pe un alt plan. Apărând în continuare lupta anticorupție din România, Vestul devine un inamic personal pentru acei mulți membri ai PSD care au probleme cu legea. În felul acesta, în ciuda numelui său, naționalismul antieuropean al PSD nu vizează promovarea intereselor naționale ale României, ci mai degrabă apărarea unora individuale, ale unor importanți membri de partid.

În secolul 20, România utilizând în exces instrumentul naționalismului, pe mai mulți vectori – economic, religios, politic, s-a trezit de mai multe ori în situație de faliment economic și izolare politică. La începutul anilor ’20, liberalii au greșit utilizând prin politica lui „prin noi înșine” arma naționalismului economic. Legionarii au repetat și ei greșeala în anii ’30, de această dată prin utilizarea unui naționalism de inspirație religioasă, ortodoxă. Și, în fine, prin ceaușism , în anii ’70 și ’80, eșuăm , din nou, în faliment economic și izolare politică. După toate aceste experiențe nefaste ale secolului 20, după tentativele nereușite de autarhism de la mijlocul anilor ’90, cădem din nou în capcana naționalismului antioccidental, care numai bine nu ne va aduce? Doar atât mai pot românii?

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here