Jurnal cultural

Deschiderea jumătăţii secunde, în Bucureşti şi în alte câteva oraşe din ţară, a Sezonului cultural Franţa-România/ România-Franţa, despre care am scris săptămânile trecute, a întrerupt naraţiunea Jurnalului cultural din numărul 43 al Reporterului global. Refăcusem atunci începutul unui traseu dinspre Centrul Vechi către zona Amzei şi urma să ajungem în Piaţa Romană şi mai departe, din galerie-n galerie. Perioada de referinţă: finalul lui februarie şi primele zile de martie. De repetat exerciţiul şi-n alte momente, căci sânt întotdeauna de văzut în Bucureşti expoziţii interesante, de multe ori de foarte ridicată calitate. Am trecut deja pe la Cărtureşti Carusel, prin Spaţiile deconstruite ale Mariei Bordeanu, am intrat, tot din strada negustorilor lipscani din alte veacuri, la Retrospectiva din dragoste a Anei Bănică, la ARCUB, şi-am ajuns şi pe Strada Mendeleev, lângă Piaţa Amzei, la Galeria Möbius, la Viitoarea nostalgie a Codruţei Cernea…

…ca să continuăm acum cu un mic ocol către Sala Palatului Regal, să trecem prin tunelul din burta blocului dintre turnul de pe Ion Câmpineanu şi Cinematograful Union, fost, mulţi ani, Cinematecă, şi să ajungem la Galeria CONTEMP de pe Stradela George Vraca, laGeometriile subiective ale lui Marcel Bunea (vernisaj: 26 februarie).

Am mai fost aici pentru o expoziţie a lui ZuZu Caratănase şi pentru alta a lui Cosmin Paulescu-Cozo, în mica sală, probabil o fostă prăvălie, cu vitrină mare la trotuar şi cu mici intrânduri în spate, unde e loc şi de-un minuscul spaţiu-anexă (birou etc.). Categoria galeriilor minione-spre-minuscule, intime, plăcute, în care se pot expune eşantioane de etapă sau proiecte desfăşurate pe câţi metri pătraţi sânt disponibili, în rest sugerate prin reperele lor principale.

Unul dintre cei mai apreciaţi artişti români de azi, Marcel Bunea (n. 1952, la Cisnădie, lângă Sibiu, bucureştean din studenţie, absolvent al Secţiei de Pictură a Institutului de Arte Plastice) a expus şi a „performat” mult, în direcţii uneori suprinzătoare, mai ales în „acţiuni” libere, divagante, dar a şi urmat două filiere clare de coerenţă personală: s-a făcut cunoscut printr-un nonfigurativism de reţetă proprie, cu mari varietăţi compoziţionale şi coloristic vijelios, dar cu o tendinţă de organizare geometrizantă, e-adevărat că permanent distorsionată, care-l distingea de manierele unor Vasile Tolan, Miron Duca, poate şi de partea mai non-realistă a operei lui Teodor Moraru, de fapt a multor altor colegi care au lucrat în direcţia aşa-numitului „neoexpresionism” al anilor ’80, prelungit şi mai încoace (emblemă probabil inadecvată – însă subiectul, complicat, cere o discuţie detaliată…). Fie prin derivare stilistică, fie sub alte impulsuri posibile, Bunea s-a concentrat la un moment dat şi asupra liniei în sine, ca element fundamental al morfologiei plastice, a început să producă liniaturi şi în 1999 a pus la cale până şi o… Liniadă, expoziţie-performance multimedia, în colaborare sincretică cu muzicieni de jazz, cu o componentă de „action-drawing”. A avansat astfel către un geometrism riguros, fără legătură sau la mare distanţă de spontaneităţile policrome ale tinereţii, în serii de pânze de înălţimi mici şi foarte late, acoperite de dungi în nuanţe diverse, perfect paralele, de la o margine la alta, de nimic tulburate.

Am sugerat posibila existenţă şi a altor explicaţii ale tranziţiei de la un pol la celălalt. Ne-am putem gândi – de pildă – la complicatele influenţe reciproce din cuplul artistic pe care Marcel Bunea l-a format împreună cu Dana Constantin, pictoriţă mai auster-abstracţionistă, cei doi expunând frecvent împreună, în 2013-2014, chiar sub titlul DOI, la Galeria Dana din Iaşi, la Galeria de artă contemporană a Muzeului Brukenthal din Sibiu, la Galateca bucureşteană şi, în versiunea cea mai amplă, la Muzeul de Artă din Timişoara, unde Bunea a expus şi liniaturi paralele, şi lucrări din mai vechea filieră a nonfigurativismelor semi-organizate compoziţional, cu colţurozităţi interioare, altfel de un tulbure energetism.

Însă am în vedere şi o mai îndepărtată, inaparentă antecedenţă a etalării de rigori parcă preluate de pe planşetele arhitecţilor, nu de pe şevalete: de mult era atras Marcel Bunea de alte soiuri de linii decât cele drepte, palalele, previzibile, dimpotrivă, de cele curbate, încolăcite, încâlcite, nu abstracte, ci foarte concrete: a remarcat, ca noi toţi, zăpăceala de cabluri de pe stâlpii Bucureştiului, fire de telefonie şi de televiziune, întinse într-o oarecare ordine, dar mai ales întretăiate sau încolăcite sau muiate în jos, în „burţi” care ajungeau până către caldarâmuri, bătute de vânturi şi împletite, înnodate, până la vălmăşaguri inextricabile, pe care doar foarfecii mari, de tăiat crengi de pomi sau de table, le-ar mai fi putut desface, cum probabil s-a şi-ntâmplat atunci când, câţiva ani mai târziu, totul s-a mutat în subteran, în marele proiect al infrastructurii de comunicaţii şi „transport de date” căruia i s-a spus Net-City. În timp ce noi toţi, cetăţenii Capitalei, ne amuzam ori comentam sarcastic dezordinea căblăraiei de pe stâlpi, Bunea i-a sesizat expresivitatea şi a fotografiat-o sistematic, acumulând un remarcabil ciclu de imagini, din care a expus într-o „colectivă” a grupului 8+, la Dalles, ocazie cu care am publica eu însumi, într-o fasciculă-catalog, câteva mostre (în interiorul revistei mele aLtitudini, nr. 28/ iunie 2008, şi cu distribuţie separată a fasciculei, la sală). Pictorul a preluat apoi lianele şi ghemotoacele de cabluri într-un set de compoziţii pe pânză, prezentate, 10 la număr, într-o expoziţie cu titlu franţuzit, de „mic Paris”, Le ciel bleu de Bucarest, la Institutul Cultural Român, în 2009: „reproduceri” realist-fantaste-cu-tendinţe-abstractizante ale cablurilor învolburate-răvăşite de pe stâlpii oraşului.

Nu va mai fi fost decât un pas de-aici şi până la liniaturile riguroase, aşezate şi la CONTEMP, şi în precedentele spaţii de expunere, în juxtapuneri pe verticală care dau iluzia de frescă a paralelismelor multiplicate virtualmente la infinit. Ele, dungile perfecte de culoare, sânt – în fond – o „epură”, o „structură de adâncime”, „invariantă” a multitudinii de ipostaze concretizate în cablurile răsucite, contorsionate, căzute în „profanul” mundan, chit că şi puţintel… aerian!

Titlul Geometriilor subiective artistul l-a mai folosit cândva pentru un ciclu de lucrări. Se potriveşte ambilor poli, şi spontaneităţii cu coagulări interioare în forme precizate, şi rigorii extrase din observarea personală a lumii din jur. Pe peretele din fundalul de la CONTEMP – o asemenea compoziţie de lungi pânze aşezate unele sub celelalte, de astă dată nelipite între ele, „ştraifurile” de zugrăveală părând şi ele „integrate” în lucrare. Iar pe laterale, două seturi de lucrări de mai mici dimensiuni, pe înalt, cu compoziţii tot abstracte, din dungi şi dreptunghiuri de culori în game sobre, post-mondriaaneşti.

Sinteză de etapă şi totodată deschidere spre noi combinaţii, extrase şi ele – de ce nu?! – din diversitatea bulversantă a realităţii, care-şi ascunde bine, în străfunduri, purităţile şi echilibrele acoperite de polimorfismele seducătoare ale suprafeţelor…

*Săptămâna viitoare – mai departe, către Piaţa Romană!