CCR, un consiliu care trebuie reformat

215
5 minute de lectură

Dacă analizăm evenimentele din ultima lună, a ieșit încă o dată în evidență necesitatea reformării Curții Constituționale. Dar nu cu artificii populiste, ci cu schimbări de esență.

Pe de altă parte, reforma forului constituțional trebuie să se coreleze cu reforma constituțională, reforma sistemului de jusțiție și reforma întregii societăți.

În România, putem vorbi pentru prima dată despre controlul constituţionalităţii legilor în 1912, când Curtea de Casaţie şi Justiţie a menținut hotărârea dată în primă instanţă de Tribunalul Ilfov în „Procesul tramvaielor”, instituind competenţa instanţelor judecătoreşti de a verifica concordanţa dintre legi și Constituţie.

Constituţiile din 1923 şi din 1938 au stabilit că numai Înalta Curte de Casaţie, în secţiuni unite, putea judeca neconstituţionalitatea legilor.

Instituţia Curţii Constituţionale este o noutate adusă de Constituţia din 1991. A avut ca model Consiliul Constituţional francez (nu Curtea Constituțională). Prima variantă realizată de Comisia pentru elaborarea proiectului de Constituţie stabilise şi pentru România denumirea de Consiliu Constituţional, dar a fost preferat termenul de Curte Constituţională.

Nu se poate spune că aceste schimbări au fost neapărat un progres.

În privința forului nostru constituțional, am adoptat cele mai neinspirate modele, Franța și Italia. Dar, probabil, au fost mai importante tradițiile republicane similare oarecum „republicii” bahice de la Ploiești.

Sunt membri de drept ai Consiliului Constituţional francez foştii preşedinţi ai Republicii.

Experienţa lor este considerată utilă pentru activitatea Consiliului, fiind numiți pe viaţă.

Franța mereu a dovedit un deficit de democrație, un centralism excesiv și un cezarism democratic, în raport cu alte state vechi membre ale spațiului european. Consiliul Constituțional nu mai există la nivelul Uniunii Europene, fiind întâlnit tocmai în Kazahstan, ceea ce nu este o comparație fericită.

Foștii șefi de stat au o situație similară cu cea a judecătorilor federali din SUA, numiți pe viață de către Senat, pe criterii parțial politice, parțial juridice.

Consiliul Constituţional francez este alcătuit din nouă membri (pe lângă membrii de drept), numiți pentru un singur mandat de nouă ani (câte trei membri de către președintele Republicii, președintele Senatului și președintele Adunării Naționale.

Caracterul partizan, subiectiv și nedemocratic al procedurii a durat până la reforma constituțională din 2008.

O problemă dezbătută și controversată este cea a ordonanțelor de urgență ale guvernului.

Acestea sunt preluate din legislația franceză. Cu toate acestea, chiar și în Franța acestea au un caracter de excepție, spre deosebire de România, unde au devenit o practică prin care guvernul se substituie parlamentului.

În plus, este necesară reconfigurarea Curții Constituționale din punctul de vedere al componenței și al specializării.

Cei nouă judecători având un mandat de nouă ani ar trebui desemnați de către președinte, de către Senat și de către ÎCCJ.

În majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene, magistrații au un rol în desemnarea judecătorilor constituționali.

Aceștia trebuie selectați dintre juriștii cu cel puțin 10-15 ani vechime în profesii juridice, dintre cadre didactice universitare, judecători, procurori și avocați, care niciodată să nu fi desfășurat. activitate politică. Ca regulă ar fi ca activitatea să se desfășoare în complete de trei judecători, așa cum se întâmplă în instituțiile similare europene. Președintelui CCR îi este suficient un mandat de trei ani, numit de președinte și votat de Senat.

Completele de trei se pot ocupa de raporturile între puterile statului, controlul constituționalității actelor și respectarea drepturilor fundamentale ale omului.

Prin tragere la sorți, la fiecare trei ani un judecător ar putea trece la alt complet.

Toate aceste măsuri de reformă ar trebui să se înscrie într-un set mai amplu de măsuri de reformă a statului, ceea ce nu s-a întâmplat din 1990.

Constituția din 1991 a fost o struțocămilă, cosmetizată puțin în 2003, cu concursul tuturor partidelor parlamentare.

Opoziția de atunci a crezut în mod naiv că Adrian Năstase este mai bun decât Ion Iliescu.

Ulterior, fostul PDL a urmat îndemnul populist al lui Traian Băsescu din 2009 de revizuire a Constituției, iar PNL s-a făcut de râs în 2014, prin eșecul comisiei inițiate de Crin Antonescu.

După 2014, într-un context politic extrem de complicat, președintele Klaus Iohannis nu a refăcut nimic în ceea ce privește reforma constituțională și reforma statului, deși a avut subordonat un departament de specialitate, care nu s-a făcut remarcat prin nimic.

Dacă ne uităm la actuala Opoziție, se pare că PNL nu prea a învățat din greșelile trecutului și are tendința de a repeta greșelile CDR referitoare la necesitatea reformelor.

Nu degeaba seniorul Corneliu Coposu a spus: „Cine uită trecutul merită să-l repete”.

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele