Ce trebuie să facă NATO ca să trăiască până la a 100-a aniversare

Un nou acord transatlantic ar putea să îi ajute pe aliați să atingă un secol

146
8 minute de lectură

Ediția tipărită | Raport special – 14 martie 2019

Următoarele trei decenii

ALIANȚA TRANSATLANTICĂ merită un sonor „la mulți ani!”. Ea a menținut pacea vreme de 40 de ani pe perioada Războiului Rece, a protejat Europa occidentală de comunism, a contribuit la stabilizarea Europei Centrale după prăbușirea Uniunii Sovietice și a permis o prosperitate fără precedent. A dat dovadă de o deschidere, adaptabilitate și hotărâre admirabile. „Ni se pare incredibil de venit de la sine că avem o pace și stabilitate livrate continuu în viețile noastre, și al naibii de mult din toate astea depind de NATO”, spune Sir Adam Thomson, un fost ambasador britanic la NATO, acum lucrând la European Leadership Network, un think-tank cu sediul la Londra. „Tindem să luăm asta ca pe un dat de la sine.”

În multe privințe, alianța pare mai puternică decât oricând. Ea va avea în curând 30 de membri, cu o populație totală de peste 930 de milioane de oameni. Împreună, ei produc aproape jumătate din PIB-ul global și reprezintă circa 55% din cheltuielile globale pe apărare. Aliații se ocupă de o lungă listă de teme de făcut, care a fost întocmită la summitul de anul trecut, de la planuri ambițioase pentru pregătirea de luptă, la noi centre de comandă.

Totuși, așa cum arată acest raport special, NATO are și probleme profunde. Douglas Lute și Nicholas Burns, doi foști ambasadori americani la NATO, spun că Donald Trump „a aruncat alianța în cea mai îngrijorătoare criză a sa”, din câte își amintesc. Într-o evaluare complexă a „NATO la 70 de ani” pentru Belfer Centre al Harvard Kennedy School, ei enumeră o serie descurajantă de sfidări cu care se confruntă. Cea mai mare dintre acestea este „absența unui leadership prezidențial american principial, pentru prima dată în istoria sa”.

Totuși, în anumite privințe, Trump a făcut alianței o favoare, concentrând mințile pe necesitatea ca NATO să cheltuiască mai mult și să facă mai mult, pentru propria apărare. Și a avut dreptate să scoată în evidență problema germană. Ca să aducem la zi aforismul lordului Ismay, NATO are acum nevoie ca Germania să fie sus, nu jos.

Trump a fost, de asemenea, un antidot pentru complezență. El a provocat alianța să reexamineze motivul fundamental al existenței sale, împingând Congresul să îi sară în apărare și pe miniștri să scrie editoriale, în care să explice de ce lumea încă are nevoie de NATO. El a declanșat o efervescență de gândire despre viitorul apărării europene. Dacă ar începe cineva să se întrebe dacă NATO mai contează acum, Trump (cu mai mult decât un pic de ajutor de la Putin) s-a asigurat că va continua să se bucure de atenție.

Ținând Europa în siguranță, NATO servește interesele Americii. Apărătorii săi spun că abordarea tranzacțională a lui Trump este greșit concepută. Da, aliații Americii ar trebui să facă mai mult, dar contribuția lor se adaugă la puterea Americii, furnizându-i forțe, putere de foc și baze valoroase. În era care vine, de rivalitate între marile puteri, ar fi o nebunie să renunți la asta. America are mulți aliați, în NATO și în Asia, ceea ce o face să fie foarte diferită de China și de Rusia, spune Burns: „Ele nu au niciunul”.

BRUSSELS, BELGIUM - JULY 11: Guests depart after attending the opening ceremony at the 2018 NATO Summit at NATO headquarters on July 11, 2018 in Brussels, Belgium. Leaders from NATO member and partner states are meeting for a two-day summit, which is being overshadowed by strong demands by U.S. President Trump for most NATO member countries to spend more on defense.  (Photo by Sean Gallup/Getty Images)

Acestea sunt motive solide pentru a ne aștepta ca NATO să îi supraviețuiască lui Trump. Dar dincolo de furtunile din timpul președinției sale, climatul geopolitic se schimbă oricum. Dacă NATO vrea să rămână puternică în deceniile următoare, alianța trebuie să înceapă să se pregătească de acum. Asta va implica și mai multă adaptare, ceea ce nu este deloc un lucru ușor. Trei domenii ies în evidență.

Unul este viteza. Dat fiind că trebuie să coordoneze 30 de țări, asta face ca deciziile rapide să fie mai dificile, dar ele vor deveni tot mai importante, chiar vitale. Restructurarea birocrației NATO ar trebui să ajute, dar nu este suficient. James Stavridis, care a fost comandant suprem al aliaților pentru Europa, spune că dacă ar putea avea o baghetă fermecată, deciziile în cadrul Consiliului Nord Atlantic (NAC), unde membrii votează, ar putea fi luate cu o majoritate de trei sferturi, în loc de unanimitate. În anumite circumstanțe, chiar și așa ar fi prea încet: poate dura trei ore să se convoace NAC. „Dacă trebuie să aduni Consiliul Nord-Atlantic în timp ce o rachetă zboară spre Manchester, adio Manchester!”, subliniază Sandy Vershbow, fost secretar general-adjunct al NATO. Este nevoie și de protocoale clare pentru reacții.

În al doilea rând, alianța ar trebui să se uite bine la prioritățile sale. În prezent, ea face atât apărare colectivă întărită, cât și managementul crizelor, în același timp. Ea riscă să fie trasă în prea multe direcții, ca să își păstreze la bord membrii săi atât de diverși. Mai devreme sau mai târziu, ea ar trebui să se confrunte cu alegeri strategice dificile. La ce misiuni ar putea renunța? Cât de multă atenție ar trebui să acorde unor zone de importanță strategică crescândă, cum este Arctica? Ar trebui să continue să țină ușa deschisă pentru noi membri sau extinderea sa practic a atins acum limitele sale?

O realiniere fundamentală

A treia mutație în gândire este una care poate avea cea mai mare importanță, dacă NATO va fi să își mențină relevanța: ajustarea la ascensiunea Chinei. Dat fiind că prioritățile strategice ale Americii pivotează spre Pacific, care sunt implicațiile pentru alianța transatlantică? Aliații europeni încep doar să realizeze modul în care ar putea fi afectați de rivalitatea emergentă a Americii cu China – prin circumspecția legată de tehnologia de telecomunicații 5G a Chinei, de pildă, sau de investițiile în infrastructură prin inițiativa Centura și Drumul a Președintelui Xi Jinping. Nu toate țările membre sunt preocupate în mod egal de asta, dar nu ar trebui să aibă nicio îndoială legată de semnificația sa viitoare.

Pașii mici inițiali pentru NATO ar putea să includă gesturi precum deschiderea dialogului diplomatic cu China și ridicarea drapelului în țări prietene din Pacific, inclusiv Australia și Japonia. Aliații europeni cei mai globaliști, mai ales Franța și Marea Britanie, se implică mai mult în operațiunile legate de libertatea de navigație și operațiunile de survol din Pacific.

Dar, în cele din urmă, va trebui luată în considerare o diviziune mai clară a muncii între europeni și americani. Stephen Walt de la Harvard Kennedy School spune că ar putea fi timpul pentru „un nou acord transatlantic” între America și aliații săi europeni: America e de acord să rămână în Europa, dar la un nivel redus de angajare; europenii sunt de acord să se implice mai mult în regiunea lor și să țină cont de problemele Americii legate de China, referitor la comerț și la proprietatea intelectuală. Pe moment, șansele unui astfel de acord măreț par slabe. El presupune o viziune împărtășită asupra lumii, viziune care nu există. Pe multe fronturi, Europa și America nu se înțeleg. Trump a descris UE ca pe un „inamic” în comerț. Europenii fac eforturi să evite anvergura extrateritorială a Americii în privința sancțiunilor asupra Iranului.

Și de unde ar veni leadership-ul pentru o nouă și ambițioasă diviziune a muncii? Marii jucători ai NATO sunt toți cu atenția aiurea: America, la show-ul lui Trump, Marea Britanie, la Brexit, Franța, la proteste și la populiștii din Italia, Germania, la finalul erei Merkel, iar Turcia, la tentațiile sale de a se îndepărta de Europa. În astfel de circumstanțe, doar a rămâne împreună pare o sarcină eroică.

Totuși, ar fi nechibzuit să subestimăm capacitatea NATO de a se reinventa. A făcut asta înainte. Dacă vrea să fie sănătos tun la 100 de ani, acest septuagenar se îndreaptă spre o altă metamorfoză.


Acest articol a apărut în secțiunea raport special din ediția tipărită a The Economist, sub titlul „NATO la 100 de ani”

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele