Din nou, grupuri mari de migranți bat la porțile răsăritene ale Europei. Situația amintește de criza din 2015, dar lucrurile stau altfel de această dată.

În anul 2015, peste un milion de oameni, în principal refugiați sirieni, dar și un număr nedefinit de migranți economici sau de război din Irak, Afganistan sau Pakistan au părăsit Turcia pentru a merge, pe ruta balcanică, în Germania, cu speranța de a obține azil acolo.

Pentru a evita un dezastru umanitar la granițele sale, Berlinul a acceptat atunci să-i primească. În același timp, cancelara Angela Merkel a negociat cu președintele turc un acord prin care Ankara urma să oprească plecările de pe țărmurile sale și să-i ia înapoi pe cei cărora autoritățile europene le respingeau dreptul de azil. În schimb, Uniunea Europeană se angaja să ofere un ajutor financiar destinat să acopere o parte din costurile generate de prezența pe teritoriul turc a 3,5 milioane de refugiați sirieni.

Acordul a fost apoi aprobat de cei 28 de atunci: Turcia, din 2016, a primit 6 miliarde de euro plătiți în două tranșe.

Iar adevărul este că zecile de mii de oameni care forțează în aceste zile granițele Greciei și Bulgariei sunt o nimica toată pe lângă milionul din 2015. Însă doar amintirea acelei crize, pe fondul fricilor generate deja de coronavirus, poate genera efecte imprevizibile. Extrema dreaptă, la rândul ei, de-abia așteaptă să profite.

Chiar dacă presa străină acreditată în Turcia a relatat în ultimele zile despre trenuri și autocare cu refugiați, trimise de statul turc spre granițele sale vestice, deocamdată, situația de la frontierele europene este controlabilă. Există relatări potrivit cărora televiziunea arabă controlată de statul turc ar fi transmis o hartă a rutelor de migrație, care ar cuprinde inclusiv România. Ce se poate întâmpla în continuare? Va pune la bătaie Ankara mijloace logistice de asemenea amploare încât să trimită un milion de oameni la porțile Europei?

2015 și nu prea

Dacă Erdoğan a avut cu adevărat în intenție să mâne un val de refugiați imediat către porțile Uniunii Europene, atunci operațiunea pare mai degrabă nereușită. Iar întrebarea este dacă o deplasare de proporțiile celei din 2015 mai este posibilă. În Turcia există, într-adevăr, 3,5 milioane de refugiați și foarte mulți dintre aceștia locuiesc în tabere, în condiții mizere și nu-și pot găsi de lucru. Alții, însă, s-au pierdut cumva în marile și întortocheatele aglomerări urbane turcești, și-au găsit slujbe sau și-au încropit mici negustorii. Greu de crezut că aceștia și-ar dori să încerce o nouă aventură, odată ce, de bine, de rău, s-au integrat într-un țesut social și religios care le este apropiat.

Oprirea migranților la granițele grecești și bulgărești este un semnal care cu siguranță va ajunge la cei dornici de o aventură spre Europa. Calea rutieră pare pe moment închisă, iar călătoria pe mare este plină de pericole, chiar și în sezonul cald care se apropie. Și există riscul major de a fi nevoit să faci cale-ntoarsă, în condiții, probabil, cu mult mai grele. Încetul cu încetul, și refugiații din Turcia vor înțelege că nu sunt decât o masă de manevră în mâna lui Erdoğan , prin care acesta încearcă să le forțeze mâna europenilor.

Cei destul de puțini care s-au aventurat către Europa în aceste zile, comparativ cu 2015, au constatat o respingere, dacă nu chiar o ostilitate din partea autorităților și cetățenilor, atitudini cu totul diferite de cele de acum cinci ani. Europenii au înțeles din primul moment jocul președintelui turc (acesta, de altfel, amenințase în mai multe rânduri că va da drumul „robinetului” cu refugiați). Pe de altă parte, europenii au înțeles și afirmat un lucru: în 2015 era vorba despre oameni care se presupunea că vin din zone de război și, în consecință, aveau nevoie de protecție. Astăzi, ei vin totuși din Turcia, unde, chiar dacă o duc greu, cel puțin se află în siguranță.

La fel de adevărat este că, pusă sub presiune de forțele ruse în zona Idlib, Turcia se poate aștepta să mai primească un număr mare de refugiați de război, care au traversat iarna în corturi, în condiții îngrozitoare. Pot fi chiar un milion. Aceasta ar presupune eforturi logistice și financiare uriașe, poate peste puterile unei țări ale cărei economie și monedă au suferit mult în ultimii ani.

Turcia mai știe, la rându-i, un lucru: atunci când a lăsat porțile deschise în 2015, în punctele importante de trecere și mai ales în porturile sale de la Marea Egee, au înflorit imediat mafii greu de controlat și potențial periculoase pentru stat.

A spune acum că Turcia a deschis larg porțile pentru ieșirea refugiaților este, totuși, o exagerare, dacă e să comparăm situația de acum cu cea din urmă cu cinci ani. Pare mai degrabă un semnal politic.

Negociabil sau nu

Dar ce vrea, de fapt, liderul de la Ankara?

Poate că încearcă să obțină o nouă finanțare din partea Uniunii Europene. Miliardele din vechiul acord au fost bune, dar s-au terminat. Apoi, amenințarea unui alt val migrator este reală. O nouă negociere pe această temă este posibilă. Doar că, de data aceasta, europenii caută să reziste presiunii migratorii, astfel încât să nu mai fie nevoiți să negocieze de pe poziții de inferioritate, precum în 2015. Între timp, și mijloacele europene de intervenție s-au îmbunătățit, există o pază de coastă mai bună, cooperarea în cadrul Frontex a fost dusă la un nivel mai ridicat.

Este adevărat, poliția de frontieră europeană nu este pe deplin operațională – unele state eurosceptice au formulat obiecții, deoarece le-a fost greu să admită că granițele lor ar putea fi păzite de alți agenți decât cei naționali. Chiar și așa, cooperarea europeană în domeniu este astăzi la un nivel mult mai bun față de acum cinci ani. Un nou acord cu Ankara este, totuși, o opțiune. Până una-alta, președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a promis un ajutor de 700 de milioane de euro Greciei, țară aflată în prima linie a crizei.

Poate că Erdoğan încearcă să obțină sprijinul puterilor europene în lupta tot mai dificilă pe care o are de dus cu Rusia în regiunea Idlib. Uciderea într-o singură acțiune a peste 30 de militari turci de către forțele ruse a lovit din greu în prestigiul puterii de la Ankara. Turcia vrea satisfacție. La NATO n-a prea obținut-o. După pierderile suferite, Turcia a dorit ca Alianța să constate că există o amenințare la adresa independenței, securității și integrității acestei țări.

Pe 28 februarie, NATO a cerut Rusiei și Siriei să oprească ofensiva din Idlib, din nord-vestul Siriei. Dar atât. Dacă Erdoğan și-a închipuit că-l va înfricoșa pe Vladimir Putin – partenerul său până de curând – cu puterea NATO, atunci s-a înșelat. Dar ar putea Europa să suplinească puterea Alianței Atlantice?

Din punct de vedere militar, nu. Dar poate că Erdoğan ar vrea să determine Uniunea Europeană să înăsprească sancțiunile împotriva Rusiei, ca represalii pentru loviturile aplicate Turciei. Poate că unor state membre din Europa Centrală și de Est le-ar plăcea asta.

Dar și aici sunt slabe speranțe. Există deja voci în diferite state membre – și nu doar la extrema dreaptă – care spun că sancțiunile ar trebui mai degrabă îndulcite, dacă nu chiar ridicate cu totul. Acestea n-au reușit să-i schimbe politica lui Vladimir Putin sau să-i pună cumva în pericol poziția politică la el acasă.

Franța a lansat o inițiativă de deschidere la dialog cu Rusia, în ideea că numai o astfel de cale ar putea duce la detensionarea situației. Parisul nu pune problema ridicării sancțiunilor – eventual, s-ar putea umbla la ele treptat, pe măsură ce Moscova ar da dovezi că schimbă cursul. Oricum, Franța n-ar fi de acord să-și torpileze singură inițiativa, apăsând acum pedala sancțiunilor.

Sau poate că lui Erdoğan îi va rămâne, până la urmă, jocul intern. Și încă un pretext – pe lângă atâtea altele – pentru a demasca în fața propriului popor ingratitudinea Europei.  ■