Charlemagne: Sub pietrele de pavaj. Moștenirea protestelor studențești din 1968 din Germania

O polarizare nefamiliară într-o țară obișnuită cu consensul.

41
Studenti protestând in Berlinul de Vest împotriva invaziei sovietice in URSS. Foto by Keystone/Getty Images/Guliver.

Ediția tipărită | Europa
31 mai 2018

ESTE AIDOMA altor curți din Berlin – câteva tufe de iarbă răzlețe și un rastel pentru biciclete -, dar Krumme Strasse 66 poate să susțină că este locul de naștere al Germaniei de azi. Era în 1967; Șahul Iranului participa la o reprezentație cu „Flautul fermecat” la Opera din apropiere; grupurile de protestatari fuseseră împinse pe străzi lăturalnice; a răsunat o împușcătură. Benno Ohnesorg, în vârstă de 26 de ani, zăcea la pământ, într-o baltă de sânge, cu capul ținut în poală de o studentă, într-o fotografie care a șocat tânăra Republică Federală și a radicalizat mișcarea pentru demonstrații care a luat pe sus universitățile germane anul următor. Ucigașul lui Ohnesorg fusese un polițist în civil, care a fost ulterior achitat. Asta i-a convins pe protestatari că mult după 1945, violența autoritaristă încă bântuia în societatea germană.

În Germania, „1968” înseamnă mai mult decât asemenea evenimente. Este un simbol – un „marker pentru memorie”, spune Armin Nassehi, autorul unei noi cărți pe acest subiect – care denotă și deteriorarea mai largă a unor valori precum tradiția, deferența și mândria națională nesfiită, care, considerau studenții protestatari, împinseseră în prăpastie generația părinților lor. În anul celei de-a 50-a aniversări, dezbaterile implicite și explicite asupra lui 1968 și asupra moștenirii sale frământă politica germană.

Mulți dintre membrii generației ’68 au ajuns la conducere. Mișcarea a fost instituționalizată de nașterea unui Partid Verde pro-mediu și antiautoritarist în 1980. Acest partid s-a maturizat în 1998, când verzii lui Joschka Fischer (care și-a început cariera politică aruncând cu pietre în polițiștii din Frankfurt) au intrat în guvernul federal, împreună cu Social Democrații (SPD) lui Gerhard Schröder (care îi apărase pe mulți radicali, ca tânăr avocat). Guvernele Angelei Merkel de după 2005, conduse de Creștin Democrați (CDU), au continuat, în mare, prioritățile roș-verzilor: îngrijirea copiilor, energia verde și granițele deschise.

Protestatarii au devenit, cu alte cuvinte, establishment. Abundă filmele și romanele germane despre foști 68-iști, mai ales foști studenți militanți, acum trecuți de 60 sau 70 de ani, care conduc industriile, ministerele și ziarele. Într-un film, „Edukatorii”, o bandă de anticapitaliști juvenili sunt dați peste cap când află că Hardenberg, milionarul pe care îl răpiseră, fusese un personaj major în protestele din 1968. Radicalii culturali ai epocii, precum Alice Schwarzer, o comentatoare feministă, fac parte acum din establishmentul talk show-urilor. Bild, un ziar populist detestat de studenții din 1968, a sprijinit chiar zgomotos decizia Angelei Merkel de a lăsa granițele deschise pentru refugiați în 2016.

Locul cel mai proeminent pentru această Germanie post-1968 este, poate, Memorialul Holocaustului de la Berlin, o expresie uriașă, în beton, a dorinței de a comemora crimele naziste. Casa sa spirituală este însă Prenzlauer Berg, un cartier din nordul Berlinului, cu cafenele șic și magazine organice, iubite de prosperii boemi. El sintetizează tot ce e bine și ce e rău cu 68-iștii și cu cei asemenea lor: progresiști și bine intenționați, dar cu pretenții de superioritate morală, un pic prea confortabili și prea reflexiv-defensivi în privința lui 1968. Sophie Dannenberg, o autoare care a atras atenția, în 2011, asupra elementelor totalitare din cadrul mișcării studențești în „Inima palidă a Revoluției”, a fost considerată „nebună” și „una dintre cei mai răi 100 de berlinezi” pentru strădaniile ei.

Opunându-se acestei nostalgii sunt două surse de dezacord, prima mai controversată, iar a doua mai influentă. Cea dintâi se centrează pe partidul Alternativa pentru Germania, de dreapta, (AfD), care critică adesea „generația detestabilă, roșu-verde, din 1968” și care include comentatori care pretind că 1968 a infectat țara cu ură de sine. Faptul că unele dintre aceste figuri au fost activiști de stânga în anii ’60 nu ar trebui să surprindă: așa cum observa Dannenberg, pofta ocazională a acestei mișcări pentru revolta violentă și simpatia sa față de dictatori precum Pol Pot ar putea să explice ușurința cu care unii dintre discipolii ei au alunecat acum către extrema dreaptă.

A doua grupare de critici ai lui 1968 include sceptici față de Merkel, oameni de centru-dreapta. Printre ei se numără Jens Spahn, ministrul Sănătății și un posibil viitor cancelar, care declara, în februarie, că era post-1968 din Germania s-a încheiat; de asemenea, Alexander Dobrindt, un conservator bavarez care face apel la o „revoluție conservatoare”, pe motiv că „Prenzlauer Berg determină dezbaterile publice din Germania”. Ei consideră că 68-iștii au stat prea mult la putere. Soluția propusă de ei pare să ia forma unor politici mai dure cu refugiații, restricții la sfaturile privind avorturile și un sentiment mai încrezător în privința identității germane. Aceasta este direcția spre care s-ar putea să evolueze conservatorismul german după plecarea Angelei Merkel.

Hardenberg versus Michael și Bruno

Spectrul general de opinii pe aceste probleme este larg. Dar el pare să se concentreze din ce în ce mai mult în două tabere distincte. Una este establishmentul larg, pro-1968, mai ales aripa liberală a CDU-ului Angelei Merkel, Verzii și o mare parte din stânga. I-am putea numi Hardenbergi. De cealaltă parte, sunt cei care cred că acordurile din 1968 trebuie să fie contestate sau dezmembrate: părți din CDU-ul mai larg, Liber-Democrații liberali, dar și AfD și părți ale partidului socialist de stânga. Dacă ar avea un echivalent cinematografic, ei ar fi Michael și Bruno, frații nihiliști care se revoltă împotriva mamei lor hippie în „Particule elementare”, un film german de comedie sumbră bazat pe un roman francez.

Ambele tabere conțin mulțimi mari, dar sensul de diviziune din sânul politicii germane a fost ilustrat pe 28 mai, când cele mai convinse aripi ale celor două tabere au ieșit pe străzile Berlinului pentru a demonstra. Pe de o parte, AfD. De cealaltă, o contrademonstrație organizată de cluburile tehno, care sunt simbolul Germaniei continue, post-68. Ambele au reprezentat o versiune radicală a taberelor lor. AfD-iștii furioși, care au scandat „noi suntem poporul”, erau foarte departe de mai moderații sceptici față de Merkel din CDU și CSU. Iar raverii în culori curcubeu erau departe de clasicii suporteri ai lui Merkel sau ai SPD. Într-o țară obișnuită cu consensul, asta vorbea despre ceva nefamiliar: polarizarea.

Acest articol a apărut în secțiunea Europa a ediției tipărite a The Economist, sub titlul „După revoluție”.

Comentarii

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele