Cu vântul în pânze. Opoziția din Turcia adulmecă succesul împotriva lui Erdogan

Președintele autoritar al Turciei ar putea fi la ananghie.

94
ANTAKYA, TURKEY - JUNE 01: Supporters cheer as the listen to a speech by leader of Turkey's Iyi (Good) Party and presidential candidate, Meral Aksener during a rally on June 1, 2018 in Antakya, Turkey. (Photo by Chris McGrath/Getty Images/Guliver)

Ediția tipărită | Europa
2 iunie 2018 | ANKARA

VICTORIA lui Recep Tayyip Erdogan și a partidului său pentru Justiție și Dezvoltare (AK) la alegerile prezidențiale și parlamentare de pe 24 iunie din Turcia ar fi trebuit să fie o concluzie evidentă de la sine. Acest om forte se bucură de sprijinul nedezmințit al bazei sale religioase, de controlul indirect asupra practic tuturor organismelor media importante, precum și de puteri discreționare, conform stării de urgență, care îi permit să conducă prin decret, să își bage unii critici la închisoare și să îi facă pe alții să se gândească de două ori înainte să vorbească.

Cel de-al doilea principal partid de opoziție din Parlament, Partidul Democratic al Poporului (HDP), pro-kurd, a fost efectiv interzis pe posturile de radio. Candidatul său la prezidențiale, unul dintre cei mai vocali rivali ai lui Erdogan, Selahattin Demirtas, a fost arestat în 2016 pe false acuzații de terorism și își conduce acum campania dintr-o celulă de închisoare.

Oponenții președintelui sunt tot cei cu a doua șansă în alegerile apropiate, care vor fi anticipate și, pentru prima dată, simultane. Ei par să vină însă din urmă – și să-și fi găsit candidații potriviți. Muharrem Ince, nominalizat de Partidul Republican al Poporului (CHP), este un activist pasionat și popular și unul dintre puținii politicieni seculariști capabili să atragă alegătorii religioși. Născut într-o familie conservatoare, Ince se roagă regulat și apără dreptul funcționarelor femei să poarte voalul islamic, dar îi place să bea câte un pahar, din când în când. Meral Aksener, o naționalistă veterană și fost ministru de interne, s-a propulsat pe sine și partidul său, Iyi („Bun”), din obscuritate pe scena națională. Lucru remarcabil pentru un partid fondat acum mai puțin de un an, Iyi pare să poată strânge mult peste 10% din voturi în alegerile parlamentare. Sondajele recente o creditează pe Meral Aksener cu până la 20% din voturi în primul tur al alegerilor prezidențiale. Și Demirtas este creditat cu un scor cu două cifre – ceea ce nu este rău deloc pentru un politician obligat să comunice cu lumea exterioară prin avocați și câteva conturi pe rețelele sociale.

Oponenții lui Erdogan au scos câteva pagini din cartea de jocuri a președintelui. La începutul acestui an, AK a format o coaliție electorală cu Partidul Mișcarea Naționalistă (MHP), de dreapta, al cărui lider l-a numit dictator pe Erdogan, ani la rândul, doar pentru a schimba placa, în schimbul ajutorului pentru a combate o rivalitate din interior. Agățându-se de trena partidului de guvernământ, MHP nu va mai fi nevoit să treacă de pragul de 10%, necesar pentru intrarea în Parlament.

Opoziția a răspuns cu propria ei monedă. La scurt timp după ce Erdogan a convocat alegeri anticipate, CHP, Iyi, Partidul Fericirii (SP) și micul Partid Democrat au creat o alianță proprie, ceea ce le va permite chiar și grupurilor celor mai mici să trimită câțiva membri în Parlament. A urmat o manifestare surprinzătoare de solidaritate. Când au început să circule zvonuri că Iyi ar putea fi împiedicat să participe la alegeri, din cauza unei controverse privind momentul organizării congresului său de partid, CHP i-a împrumutat câțiva dintre propriii săi parlamentari. (Orice partid care are cel puțin 20 de parlamentari poate participa la alegeri.) Fiecare dintre cei doi principali candidați ai opoziției a promis să îl sprijine pe celălalt în turul doi, împotriva lui Erdogan, presupunând că acesta nu câștigă din primul tur.

Opoziția a fost mai puțin generoasă cu HDP, care nu a fost invitat să se alăture alianței. Majoritatea turcilor consideră că acest partid este un paravan pentru PKK, o grupare de insurgenți kurzi. Au existat însă câțiva pași în direcția sa.

Candidații prezidențiali au cerut eliberarea lui Demirtas înainte de alegeri, un apel pe care tribunalele și Guvernul l-au ignorat.

Imaginea CHP, un partid secularist, în conivență cu SP, un partid islamist, probabil că îi face pe fondatorii lor – Kemal Ataturk, părintele Turciei moderne, și Necmettin Erbakan, un fost prim-ministru – să se răsucească în mormânt. La vremuri disperate, însă, tovarăși de drum disperați. Temel Karamollaoglu, liderul SP, spune că alianța este o căsătorie de necesitate, menită să salveze ce mai rămâne din democrația turcă din mâinile lui Erdogan. Președintele și oamenii săi au mai puțin în comun cu islamul politic decât cu capitalismul de cumetrie, spune Karamollaoglu. „Nu mai există justiție”, spune el. „Separația puterilor a dispărut.”

Partidele din opoziție s-au jurat să revoce noua constituție a lui Erdogan, care a trecut la mustață, într-un referendum din 2017, umbrit de nereguli și de acuzații de fraudă. Schimbările vor începe imediat după alegeri, reducând supravegherea parlamentară, abolind funcția de prim-ministru și concentrând toate puterile executive în mâinile președintelui. Ince descrie asta ca pe o rețetă pentru „regimul unui singur om” și promite să schimbe din nou constituția, pentru revenirea la un regim parlamentar „cât de curând posibil”. El și alții se angajează să pună capăt stării de urgență, care a început la câteva zile după lovitura de stat eșuată din iulie 2016 și care a servit drept pretext pentru represiuni pe scară largă din partea Guvernului. S-ar putea să poată să facă asta, dacă vor câștiga suficiente locuri în Parlament pentru a smulge controlul din mâinile AK.

Deocamdată, principala durere de cap a lui Erdogan este o criză monetară, pe care a provocat-o chiar el, în mare măsură. Președintele a insistat multă vreme asupra unei politici de menținere a unor rate joase de împrumut, pentru a lăsa economia să duduie din toate motoarele. Banca centrală s-a conformat. Puseul creditelor care a urmat și-a cerut prețul scadent.

Valoarea lirei turcești a scăzut la jumătate față de dolar din 2015. După un interviu din mai, în care Erdogan și-a repetat opinia stranie să ratele înalte de dobândă provoacă inflație și a semnalat că, după alegeri, va controla încă și mai sever politica monetară, lira turcească a pierdut 10% din valoarea sa într-o singură săptămână. Moneda s-a reevaluat doar atunci când Erdogan a cedat în fața cumințeniei ortodoxe și a permis băncii centrale să ridice ratele dobânzilor. Firmele turcești care au acumulat munți de datorii externe ar putea fi acum în situația încetării de plăți. În pofida reputației sale autoritare și a teoriilor sale economice trăsnite, piețele i-au preferat mereu pe Erdogan și partidul său AK în detrimentul opoziției fragmentate. În ultima lună, s-ar putea să se fi răzgândit.

Acest articol a apărut în secțiunea Europa a ediției tipărite a The Economist, sub titlul „Cu vântul în pânze”.

Din The Economist, tradus de Roxana Dascălu, publicat sub licență. Articolul original, în engleză, poate fi găsit pe www.economist.com

Comentarii

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele