Dacă la oraș învățământul este menținut la un oarecare nivel de faptul că există multe școli în competiție, la țară nu există nici măcar această proptea care să oprească educația elevilor din a se prăvăli în neființă.
„Școala din sat” este singura opțiune unde părinții își pot trimite copiii, iar când aceasta devine sub orice critică, părinții nu au niciun drept de apel. Cum atunci ne-am putea aștepta la oamenii din mediul rural să pună valoare pe aceasta, atunci când între ea și educație acapararea de cunoștințe, sau chiar și alfabetizare, nu se poate face nicio echivalență?
În altă ordine de idei, situația este previzibilă. Școala săteană nu este nimic altceva decât un instrument de putere al stăpânirii satului: primăria și școala sunt una, primarul și directorul au împreună o putere despotică asupra satului, iar aceasta nu poate decât să crească atunci când școala, una dintre puținele șanse de emancipare a unor oameni lăsați în urmă de modernitate în numele soluțiilor universale, este răpusă. Pentru o clasă politică al cărei scop este păstrarea puterii, emanciparea populației nu este tocmai o idee strălucită. Dacă însă așteptăm o clasă politică incoruptibilă, mai presus de interese personale, în realitate ceea ce așteptăm este schimbarea condiției umane. Venalitatea unui om înzestrat cu puterea statului nu se va schimba, oricât de charismatic și de prezentabil ar fi acesta.
Seria din care face parte acest articol argumentează că statul nu poate salva în mod centralizat învățământul și sugerează descentralizarea, ca soluție a acestei probleme. Totuși, în măsura în care învățământul privat este perceput a fi în principal o afacere, motivată intrinsec de profit, acesta nu poate fi o soluție pentru mediul rural. Mediul rural, evident, nu constituie o piață în care i-ar trece cuiva prin cap să câștige bani din educație. Majoritatea școlilor rurale particulare din țările unde ele sunt consacrate sunt non-profit, însă chiar și așa pare complicată strângerea de fonduri pentru acestea.
Însă dacă nici statul, nici piața nu pot salva școala de la țară, atunci poate fi ea salvată? Realitatea este că, având în vedere starea mediului rural, orice încercare de a ajuta o școală de țară din România trebuie să vină numai din caritate. Satele nu-ți pot oferi nici satisfacții financiare și îți cer să trăiești într-un mediu aproape pustiu, din care majoritatea lumii fuge. Nici a face naveta dintr-un oraș nu este o opțiune, având în vedere sistemul autohton de transport. Mai grav este că și dacă vreun altruist și-ar propune să îndure toate acestea, ar trebui să se implice tocmai în acea școală unde primarul și sistemul său își vor da toată silința să se descotorosească de el. Iar puterea fiind întru totul de partea lor, nu le va fi greu.
Singurul lucru pe care îl putem cere statului să facă în mod centralizat pentru sate este ca, atunci când astfel de momente de altruism au loc, să se asigure că nu le stă în drum. Iar dacă în școala publică nu se poate, poate i se pot construi alternative. Sigur, să construiești școli în sate fără vreo bază financiară solidă ar fi complicat. Numai că în țară există deja o entitate ale cărei finanțe, utilizate chibzuit, ar putea susține asemenea tentative și care, în trecut, a fost responsabilă cu începerea educației copiilor din sate. Mă refer, evident, la Biserica Ortodoxă.
Biserica este deja prezentă în toate zonele rurale cu preoți având facultatea terminată și cu clădiri în care ar putea instrui elevii. De căpătâi este că BOR are și influența necesară să ceară statului începerea procesului de descentralizare.
România seculară pare sceptică față de educația confesională; fapt evident și din repulsia pe care o stârnește ora de religie. Acest scepticism însă caracterizează lumea post-comunistă mult mai tare decât Occidentul, unde educația confesională nu este numai general acceptată, iar în multe cazuri și prestigioasă. Părinții americani și englezi plătesc sume consistente ca să-și trimită copiii la pensioanele catolice sau la școlile „clasice” creștine. Multe dintre facultățile de vârf din lume încă sunt confesionale; Duke, Boston College și KU Leuven sunt numai câteva dintre facultățile care se mândresc cu afilierea lor confesională, și chiar și între școlile „nonconfesionale” este greu de găsit una care să nu fi început ca seminar teologic. Cei care vin la aceste școli nu sunt însă zeloți. Este des întâlnit ca părinți nereligioși să-și trimită copiii la astfel de școli, înțelegându-le prestigiul și valoarea, și realizând, de altfel, că valorile copiilor se formează în familie, nu la școală. Ideea că educația confesională a vestului este un instrument de îndoctrinare religioasă, este contrazisă de realitate: ea eșuează drastic, a construit de-a lungul ultimelor secole o lume bine educată, dar seculară.
Totuși, să credeți că școlile parohiale ar fi folositoare mediului rural nu solicită să credeți în bunele intenții ale preoților de la țară. Ca ele să fie un câștig net, trebuie numai să existe ca alternativă a școlilor de stat. Astfel, puterii necontenite a primarului i s-ar opune, nu alătura, influența preotului în sat. Cu pericolul de a rămâne fără elevi, cele două școli ar avea și ele, într-o anumită măsură, o competiție asemănătoare cu cea de la oraș, iar de periculoșii altruiști care și-ar dori să ajute satele s-ar scăpa mult mai greu.
Iar în altă ordine de idei, dacă biserica ar putea să relaxeze frâiele centralizante ale ministerului, pe lângă ea ar putea construi școli și alte confesiuni, și chiar și comunitatea seculară — școli iluminate în care să nu se predea niciodată religie.
Ca atare, dacă opinia publică virtuală insistă ca statul să construiască școli și nu biserici, o voi parafraza și eu, cerându-i bisericii să construiască școli.