Ciprian Paleologu: „proiectul uman” şi „reţeta fericirii”

15

Jurnal cultural

O ultimă expoziţie „recuperată” din septembrie-octombrie şi ne vom apropia apoi, în acest Jurnal cultural, de prezent, cât de repede se va putea…

Un artist cercetează omul! (etapa a 10-a)

Un desenator dexter, dedat şi la alte tehnici şi materiale de lucru, pictor şi „obiectualist”, modelator de figurine precum sculptorii, constructor de mari proiecte din piesete mici, vizionar cu ambiţii filozofice e Ciprian Paleologu (născut în 1976 la Ploieşti, cu studii plastice în Capitală, unde trăieşte). Foarte tânăr în 2000, pe pragul dintre milenii, talentat, lăudat, anunţă un urieşesc Proiect UMAN. Abia a absolvit, în 1999, Universitatea Naţională de Arte. La 24 de ani, decide ce va face până la 70: 24 de etape de explorare, în cadenţă bienală. Va formula şi va relua, la fiecare expoziţie, în anii pari, cele două „componente” ale întreprinderii: „Premisa – OMAGIU NEPUTINŢEI care este o serie de expuneri ce analizează tendinţa de capitulare a capacităţilor umane în a crea resurse spirituale superioare şi profunde, suprapusă peste eviscerarea sedimentelor negative ale naturii umane;
Cea de-a doua [componentă] – Concluzia (utopică) – OMODROMUL – ce presupune construirea unui megaagregat de corecţie umană (pentru acesta fiind nevoie de înfiinţarea Institutului de Cercetări Corective, cu specialişti din mai multe domenii)” (citez de pe site-ul LABORNA, unde Paleologu, cofondator, în 2013, alături de Traian Boldea, expune regulat (nu exclusiv), în spaţiul-casă veche preluat de la Galeria Icoanei, pe strada cu acest nume). Limbaj puţintel – sau puţintel mai mult! – preţios, grandilocvent, însă există şi un anume tip de umor în idei precum „omodromul” sau „cercetarea corectivă” a speciei, menţinute – să precizăm apăsat – în registru fantast-artistic, fără vreo legătură cu îngrozitoarele tentative ideologice şi politice de „inginerie umană”, de „ameliorare”, „eugenie” etc. Câteva titluri de „etape”: Decăderea, Nil medivum est/ Nu există cale de mijloc, Oriunde e Nicăieri, Pre traumatic area – Compelle interare/ Sileşte-i să intre, Pre traumatic area – Do you need a hero?/ Aveţi nevoie de un erou?, Traumatic area, Post traumatic area ş.a.m.d., până la „etapa” a 10-a, The Happiness Recipe/ Reţeta fericirii (vernisaj: 25 septembrie).

Pe traseu, Ciprian Paleologu desenează şi pictează oameni, în anumite „etape” recurge şi la pânze, cartoane, coli de hârtie de dimensiuni mai mari, cu suprafeţe ocupate de câte un personaj masiv, dar de multe ori şi şi acum lucrează la proporţii mici, acoperind deschiderile cu proliferări de omuleţi în stilul său imediat recognoscibil de grafician-aproape-caricaturist, în desfăşurări intens-ludice, dar şi cu dimensiuni fantastic-groteşti-către-horror, încât lucrările sunt în acelaşi timp foarte-foarte comice şi de-a dreptul terifiante. Preferăm să ne-amuzăm, fireşte! Privim uneori şi către figurinele în trei dimensiuni, din lut, răşini sau materiale plastice (în dublu sens aici!), artistul a şi intervenit în persoană, cu expuneri sau cu implicări corporale, în „happening”-uri integrate în poveştile – ziceam – în fond filozofice, vizionare. Pe suprafeţele desenate şi pictate personajele proliferează imens, mereu cu variaţii de poziţie, de atitudine, de mimică sau de gesticulaţie, parcă participând la o „viermuială” generală. În orizontul artelor româneşti, personajele sale s-ar putea aşeza în descendenţa celebrului „omuleţ” al lui Ion Popescu-Gopo, alături de silueta din câteva linii, „naivă” şi totodată „sinistră”, a protagonistului infinit multiplicat în desenele moral-politice ale lui Dan Perjovschi ori de alte recurenţe portretistice, în registre conexe. La Paleologu – cu tuşele „gotice” predilecte, fără ca umorul să se evapore. Genericele „etapelor” şi ale lucrărilor dirijează percepţia şi interpretarea, astfel încât ştim că privim scene vesele sau triste sau de tortură sau funebre. Toate – nemaipomenit de expresive, încântătoare pe versantul ludic, inconfortabile prin cruzimile asumate când şi când – des! – şi, prin toate, stimulatoare ale reflecţiei. Ciprian Paleologu asta-şi doreşte: să ne facă să gândim asupra condiţiei umane, să ne înţelegem limitele şi precarităţile, să ne dorim mai mult, să avem aspiraţii mai înalte, să fim mai profunzi.

Expoziţia a 10-a a Proiectului UMAN a furnizat şi ea argumente de reflecţie, nu „reţeta fericirii”. Buni-răi, senini-sumbri, pozitivi-negativi, îngeri-demoni, omuleţii lui Ciprian Paleologu au mai populat o dată spaţiul Galeriei LABORNA, în cele câteva încăperi de la parter şi de la etajul către care se urcă pe o scară lungă şi dreaptă. Jos au fost expuse şi figurine, grupate pe stative, în mijloc, sau urcate pe rafturi, la perete. Mai ales tablourile au ţinut afişul, grupate sus, lucrate în tehnică şi-n cromatici care sugerează pensulaţii atente, dar atât de bogate grafic şi de rarefiat pastelate încât sunt tentat să le numesc… „pictură desenată”.

Un idealist utopic deghizat în desenator-caricaturist-pictor-„obiectualist” de mare vervă comică şi de-o înspăimântătoare imaginaţie a ororilor e – aşadar – acest artist atât de special…

Fără cronici?!

…a cărui a 10-a etapă a Proiectului UMAN, accesibilă în septembrie-octombrie la LABORNA, a fost anunţată, vernisajul a fost promovat on-line, Reţeta fericii a fost inclusă şi în Noaptea Albă a Galeriilor, şi totuşi n-am citit nici o cronică a expoziţiei. Temă pe care am mai semnalat-o: cvasi-dispariţia ocupaţiunii de recenzare a evenimentelor de pe piaţa noastră de artă. Ciprian Paleologu e foarte cunoscut, se bucură de aprecieri, proiectul său are anvergură, e spectaculos şi incitant, însă… trăim vremuri în care nu se prea mai comentează arta! Interesul şi valoarea artistului au fost sesizate – bunăoară – de Doina Talmann, românca trăitoare în Germania, care i-a editat o carte-album, Das Projekt MENSCH (2014); însă recenta expoziţie a lui Ciprian Paleologu n-a avut cronici acasă…

Două explicaţii rapide, generale.

Prima nu priveşte doar artele vizuale. Cum ştim prea bine, cum se vede cu ochiul liber, presa a cam scăpătat şi nu mai asigură filtrarea sistematică a actualităţii culturale. Cotidienele aveau cândva pagini şi rubrici rezervate; astăzi nu mai au (cât despre tiraje…). Iar revistele literare sau cu alte profiluri intelectuale s-au „parohializat”, mai-toate acoperă informaţia din spaţii restrânse, din zonele geografice în care apar şi cu capacităţile limitate ale echipelor redacţionale şi de colaboratori, mult mai restrânse decât în alte perioade, când „acoperirea naţională” era asumată drept ceva firesc.

A doua explicaţie: sunt rarissimi comentatorii vizuali care mai dau atenţie actualităţii expoziţionale. Profesioniştii s-au retras în universităţile şi-n facultăţile specializate, eventual scriu studii, fac cercetări ample, finalizate în cărţi şi albume; ori, mai ales „valurile” mai tinere, formate în ultimele circa două decenii, s-au orientat spre „curatoriat” şi spre gestiunea de galerii, comentându-i doar pe artiştii pe care-i propun în proiectele proprii, în cataloage şi în texte promoţionale care, eventual remarcabile în sine, rămân disparate şi – totuşi! – „partizane”, neputând susţine cariere de exegeţi independenţi, de critici „obiectivi”.

Însă, fie şi dacă ne rezumăm la Bucureştiul în care se scrie Jurnalul cultural, sunt mereu deschise expoziţii atât de interesante, propuneri ale unor autori – sigur – de toată mâna, între care şi mari, excepţionali ori – tinerii – foarte promiţători. Istoria artelor se scrie progresiv, mai întâi prin consemnări şi abia mai pe urmă prin însumări în panorame, sinteze, tratate. Prima etapă, de receptare imediată, e foarte importantă. Dar lipseşte!

Cum să trăiască arta, artiştii fără cronici?!

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele