COMENTARIU | Istoricul Marius Oprea: Viorica Dăncilă, Holocaustul şi ”fascismul slav”. Între Holocaust şi crimele comunismului nu pot exista termeni de comparaţie

162
16 minute de lectură

„Se spune, şi pe bună dreptate, că între Holocaust şi crimele comunismului nu pot exista termeni de comparaţie. Aşa şi este, numai un nostalgic fascistoid sau un semidoct cotabilizează morţii de o parte sau alta, pentru a vedea ”cine a omorît mai mulţi”, conform Mediafax. Urmează un comentariu semnat de Marius Oprea.

În vizita ei din Statele Unite, primul ministru Viorica Dăncilă va avea întîlniri cu reprezentanţii comunităţii evreieşti. Ele încep cu Ezra Friedlander, preşedintele Comisiei de Comemorare a Acordului de Pace de la Camp David între Egipt şi Israel, apoi doamna Dăncilă va avea o întrevedere cu David Harris, preşedintele Consiliul de Administraţie al American Jewish Committee şi va participa la ”Gala Cină” oferită de Arthur Schneier şi liderii Congresului American Evreiesc şi ai Congresului Evreiesc Mondial.

Fără îndoială, această primire în inima ”lobby”-ului evreiesc de peste ocean are drept scop întărirea poziţiei primului ministru Dăncilă în două chestiuni de mare interes: păstrarea poziţiei executivului din România faţă de decizia controversată la noi de mutare a ambasadei României la Ierusalim (probabil că, din acest motiv, a fost inclusă în deleagţie şi Ramona Mănescu, ministrul român de externe), cît şi construirea, în regim de urgenţă, a unui Muzeu al Holocaustului la Bucureşti.

Este foarte bine că se face un asemenea muzeu al Holocaustului în Rom\nia, cu atît mai mult cu cît o asemenea iniţiativă ar diminua anitseminismul latent, residual istoric, al unora dintre români. Am vizitat în două rânduri al Yad Vashem, Memorialului Victimelor Holocaustului, de la Ierusalim şi pot spune că impresia puternică pe care am avut-o nu m-a părăsit multă vreme. “Yad Vashem” înseamnă în ebraică „monument şi nume” şi această alegere a fost făcută după un verset biblic al cărtii proorocului Isaia: “Le voi da în casa Mea şi înăuntrul zidurilor Mele un nume şi un loc mai de preţ decât fii şi fiice, le voi da un nume veşnic şi nepieritor“.

Dacă înfiinţarea Muzeului Holocaustului este una apropiată, despre înfiinţarea unui Muzeu al Victimelor Comunismului în care să dea un nume şi un loc de cunoaştere a celor morţi în sistemului concentraţionar din România comunistă nu se mai vorbeşte la nivel oficial, deşi ne apropiem de aniversarea a trei decenii de la căderea comunismului. Victimele regimului comunist rămîn anonime marelui public şi mai ales tinerilor, care nu ştiu mai nimic despre ceea ce s-a întîmplat cu generaţiile părinţilor, bunicilor şi străbunicilor lor. Un proiect care a vizat, de pildă, transformarea închisorii Jilava într-un muzeu (un asemenea proiect, pe care l-am redactat după ce s-au stabilit liniile sale directoare în comun, în urma unor numeroase consultări în ultimii trei ani între Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Rmânesc, Fundaţia Română pentru Democraţie şi Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici) şI pe care l-am trimis de aproape un an la Guvern zace şi acum prin sertare.

Se spune, şi pe bună dreptate, că între Holocaust şi crimele comunismului nu pot exista termeni de comparaţie. Aşa şi este, numai un nostalgic fascistoid sau un semidoct cotabilizează morţii de o parte sau alta, pentru a vedea ”cine a omorît mai mulţi”. E o socoteală cinică şi lipsită de morală. Căci, atît comunismul, cît şi fascismul au practicat crima în masă, primul prin justificarea ”luptei de clasă”, al doilea din ”raţiunea” criminală a exterminării evreilor, socotiţi duşmanii seculari ai celui de-al treilea Reich german. Ambele state, atît Germania nazistă, cît şi Uniunea Sovietică, statele comunismului asiatic, ulterior şi statele satelite care au intrat sub ocupaţia sovieto-comunistă la finalul celui de-al doilea război mondial, au practicat un tip comun de abordare în legătură cu cei care ai fost identificaţi de aparatul de propagandă şi apoi de cel represiv drept inamici interni: exterminarea lor. Evreii din Germania (în mod special), din ţările ocupate de aceasta sau cu regimuri fasciste, precum şi alte categorii, precum homosexualii, cei de o altă orientare politică decît nazismul sau romii, iar în cazul Uniunii Sovietice conduse de Stalin, fie popoare întregi (tătari, armeni, diverse populaţii din Asia Centrală etc.), fie ”duşmanii proelariatului” (şi aici paleta a fost foarte largă ) au fost victime ale exterminării.

Secolul XX a fost cel mai sîngeros din istorie şi victimele dictaturilor, chiar şi în vreme de pace, au fost mai numeroase decît cele ale combatanţilor din timpul războiului. Nimeni nu poate nega că ambele regimuri, atît cel nazist din Germania lui Hitler, cît şi poltica dusă de Staln în timpul Marii Terori, care a precedat semnarea pactului Ribentropp-Molotov, au practicat crima în masă de tip genocidar, socotită în zilele noastre ”crimă împotriva umanităţii”. Atît Germania lui Hitler, cît şi Rusia lui Stalin au ucis multe zeci de milioane de oameni, prin procedee şi din raţiuni în anumite puncte similare. Numărul victimelor de o parte şi de alta este halucinant şi nici pînă astăzi nu a fost stabilit cu precizie, din cauza secretului în care s-au desfăşurat aceste operaţiuni de exterminare.

La capătul oricăror investigaţii, făcute atît cu privire la Holocaust, cât şi la crimele comunismului, în legătură cu modalităţile de exterminare, soarta victimelor intrate pe porţile lagărelor naziste sau ale imensului Gulag sovietic, se întrevede o singură concluzie:. atît comunismul, cît şi nazismul, au practicat o politică a terorismului de stat, care a dus la acte genocidare. Tocmai de aceea, personal consider că atît Holocausutul cît şi crimele comunismului trebuiesc socotite drept cele două feţe ale aceleiaşi monede: crimă împotriva umanităţii. Şi că, juridic şi istoric, ar trebui tratate ca atare. Astfel, doamna Dăncilă ar trebui să procedeze cu aceeaşi celeritate şi în cazul Muzeului Victimelor Comunismului.

Există premize istorice pentru o asemenea abordare. Pe 24 augsut 1939, s-a semnat pactul Ribentropp-Molotov, la ora 2 noaptea. Erau de faţă, pe lîngă semnatari (Stalin îl înlocuise pe Maxim Litvinoff din funcţia de comisar al politicii externe, tocmai pentru că un asemenea tratat nu putea fi semnat de un evreu) şi membrii celor două delegaţii. Stînd deoparte, doi membri ai delegaţiei germane vorbeau în şoaptă: ”ia te uită cum dau noroc ofiţerii Gestapoului cu omologii lor din NKVD şi cum îşi zîmbesc unii altora! Cu siguranţă, sînt fericiţi că pot colabora, în fine!”

Ceremonia se desfăşura în sunetele ”Cîntecului lui Horst Wessel”, imnul partidului nazist, cîntat de o fanfară militară sovietică, iar sala era pavoazată cu drapelele alb-roşii cu zvastică şi cele comuniste. Dîndu-şi seama că nu au steaguri naziste, gazdele apelaseră pentru pavoazare în disperare de cauză şi în ultumul moment, la recuzita unui film propagandistic antifascist. Stalin, sosit la semnare pe nepusă masă, a ridicat un pahar de şampanie şi a rostit un toast: ”Ştiu cît de mult îşi iubeşte Fuhrerul naţiunea germană, de aceea beau în sănătatea lui!” Imortalizat cu paharul ridicat, liderul sovietic i-a sugerat fotografului oficial german că n-ar fi bine să fie dată publicităţii tocmai acea fotografie. Îndatoritor, acesta a dat să scoată filmul din aparat, dar Stalin l-a oprit: ”Am încredere în cuvîntul unui german!”

Numai că Hitler era austriac. Dar ce s-ar fi întîmplat dacă Hitler şi-ar fi ţinut cuvîntul? Dincolo de această istorie contrafactuală, o analiză succintă arată că fundamentul toretic şi practica celor două regimuri conduse atunci de Stalin şi Hitler i-au determinat să semneze un pact de neagresiune tocmai pentru că punctele lor comune ajunseseră să le confere aceeaşi identitate.

Din punct de vedere al ”expertizei” în materie de exterminare a inamicilor interni, URSS se afla mult mai departe decît Germania nazistă. Putem presupune că experienţa pe care NKVD o acumulase în ultimii douăzeci de ani de exercitare a terorii de stat şi modul în care au pus la punct Gulagul sovietic, ”moara” care măcinase deja peste 17 de miliioane de vieţi numai în timpul Marii Terori, a fost împărtăşită de ofiţerii poliţiei secrete sovietice omologilor lor din Gestapo. Şi că ideea lagărelor de exterminare naziste s-a născut poate în acele strîngerile de mîini între agenţii NKVD şi omologii lor germani din Gestapo.

Astfel, se poate spune, metaforic, că Auschwitz-ul s-a născut la Kremlin. Întărind ideile de mai sus, trebuie spus că o propoziţie a lui Mussolini, socotită anecdotică, enunţată la cîteva zile după ce, în urma semnării pactului Ribentropp-Molotov, după ce Hitler atacase Polonia şi Stalin ocupase partea ei estică devenea, în acel context, un mare adevăr. Mussolini observa, după ce consecinţele pactului dintre sovietici şi germani au început să se arate, că ”bolşevismul a murit. În locul lui s-a instaurat un soi de fascism slav”.

Ca fundament doctrinar, Hitler considera în „Mein Kampf” că societatea omenească are la bază ierarhii valorice ale raselor şi popoarelor şi că succesul unei naţiuni ”alese” (adică poporul german, care era considerat superior, parte din „rasa ariană”. Acelui ”ubermench” îi revenea sarcina de a menţine puritatea rasei, pentru a supravieşui şi domina), prin subordonarea şi chiar exterminarea raselor inferioare: evreii, ţiganii, slavii şi rasele de culoare. Comunitatea evreiască era considerată de Hitler drept un cancer care distrugea trupul Germaniei şi împotriva căruia ”ubermench”-ul german (acelaşi, în descriere cu ”omul nou” comunist, dacă se înlocuieşte ”rasa” cu ”clasa”) trebuia să lupte cu abnegaţie.

Perspectiva aceasta îşi regăseşte corespondentul în scrierile lui Lenin, care a fundamentat teoretic terorismul de stat. Aici nu mai e vorba de rasă, ci de ”clasă”, dar mijloacele şi rezultatul sînt preconizate a fi aceleaşi: dominaţia universală a ”clasei muncitoare”, ”dictatura proletariatului”. În atingerea acestui scop, V.I. Lenin arăta în scrierile sale despre funcţiile şi caracteristicile terorismului de stat că dictatura proletariatului înseamna „puterea neîngrădită de nici un fel de lege sau regulamente şi bazată direct pe folosirea forţei”, în care poporul revoluţionar „îşi creează propriul tribunal şi instituie forţa, creează o nouă lege revoluţionară”, care trebuie să legalizeze teroarea „în termeni clari, fără echivoc”.

Lenin sublinia: „Caracteristica necesară, condiţia sine qua non a dictaturii proletariatului o constituie reprimarea prin violenţă a exploatatorilor ca clasă şi, în consecinţă, violarea democraţiei pure, adică a egalităţii şi a libertăţii faţă de această clasă”. În esenţa ei, dictatura proletariatului presupunea „o luptă crîncenă, sîngeroasă şi nesîngeroasă, violentă şi paşnică, militară şi economică, pedagogică şi administrativă, împotriva forţelor şi tradiţiilor vechii societăţi”. Dogma a fost pe deplin respectată.

La sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, regimul stalinist s-a extins, ca regim de ocupaţie sovieto-comunistă, în statele şi centrul Europei, intrate sub stăpînirea Armatei Roşii. Esenţa doctrinei staliniste a sovietizării a fost enunţată de liderul de la Kremlin la întîlnirea sa cu Tito din aprilie 1945: „în războiul acesta nu este la fel ca în cel trecut, ci acela care ocupă un teritoriu îşi impune şi sistemul său social. Fiecare îşi impune sistemul său acolo unde ajunge armata sa. Altfel nici nu poate fi!”

De fapt, în statele -satelit ocupate se înlocuise, prin evoluţia războiului, ocupaţia nazistă cu ”fascismul slav”. Pactul Ribentropp-Molotov era o aminire neplăcută pentru sovietici, dar lecţia învăţată din alianţa cu naziştii continua să fie pusă în aplicare. Instituirea unui terorism de stat, teoretizat de astă dată ca necesitate a instaurării ”dictaturii proletariatului” a continuat ca o condiţie sine qua non a justiticării ocupaţiei sovieto-comuniste. ”Dictatura proetariatului”, aşa cum a definit-o A. I. Vîşinski, artizanul impunerii guvernului Groza la 6 martie 1945 în România într un text în care dezvolta tezele leniniste, arăta că „dictatura proletariatului exceptează inevitabil pe exploatatori de la beneficiul libertăţii”. Înlocuiţi ”exploatatorii” cu evrei, ţigani şi slavi, la care se referea Hitler în ”Mein Kampf” şi paradigma e aceeaşi.

În cazul fascismului, orice mijloace de eliminare a ”inamicului” (evreul), iar în cazul comunismului ”exploatatorul”, ”burghezul”, ”culacul” sînt permise şi organizate chiar de către stat: „statul înseamnă oameni înarmaţi şi apendice materiale, adică instituţii, organisme, organe, mecanism care acţionează după toate regulile tacticii şi strategiei de stat. Latura de constrîngere a dictaturii proletariatului nu poate fi pusă la o parte nici în perioada relativ paşnică de construcţie socialistă. Organele de constrîngere, armata şi celelalte instituţii sînt tot atît de necesare acum, în momentul construcţiei, ca şi în epoca războiului. Fără aceste organe, nu se poate asigura activitatea constructivă a dictaturii”, arăta acelaşi Vîşinski.

Acest regim politico militar de tip sovietic, de fapt fascist în esenţă şi construcţie instituţională a fost hărăzit şi României, ca ţară ocupată de Armata Roşie ”eliberatoare”. Comunismul românesc a promovat acelaşi tip de politici, bazate pe represiune şi recunoscînd primatul ideologiei asupra binelui propriului popor. Fie că ”aparatul” de partid şi de stat a avut ochii îndreptaţi spre Moscova, fie că a preamărit rolul lui Ceauşescu, pentru a-l impune drept cult unui întreg popor, prea puţin din ceea ce a aparţinut şi a caracterizat regimul politic comunist în România poate fi socotit că ar fi avut un conţinut menit binelui naţional. În privinţa mijloacelor folosite, Securitatea nu s-a deosebit nici ea de NKVD şi nici de Gestapo, după cum afirmau deţinuţi politici din închisorile româneşti care supravieţuiseră Holocaustului.

Ce nu s-a întîmplat însă la noi (şi nici în alte state foste comuniste) este un „proces al comunismului”, asemănător celui de la Nurnberg. Toate iniţiativele în acest sens au eşuat în derizoriu, în majoritatea statelor foste comuniste. La noi în ţară, majoritatea anchetelor demarate la finele anului 1991 cu privire la crimele comunismului au fost stopate, cu rare excepţii, înainte de a se finaliza, prin trimiterea în judecată a făptuitorilor, iar procurorii care s au ocupat de asemenea cazuri au fost îndepărtaţi din sistem sau marginalizaţi.

Petiţionarilor care au reclamat dispariţia unor apropiaţi în universul concentraţionar din România înainte de 1989 li s a răspuns, în genere, că „nu există date” în legătură cu respectivele persoane dispărute, fără ca organele statului să treacă la anchetarea serioasă a împrejurărilor acestor dispariţii. Majoritatea lor au în spate executarea sumară sau moartea în închisori şi lagăre a celor dispăruţi. Ceea ce s-a petrecut în realitate nu a mai avut aproape nimic în comun cu ”Manifestul partidului comunist” al lui Karl Marx. Comunismul a fost înlocuit cu ”fascismul slav”.

Ce diferenţă ar mai fi, atunci, între morţii din Gulag, victimele Stasi sau ale securităţii poloneze şi din toate statele intrare sub cortina de fier şi cei care au fost victime ale ororilor Holocaustului? Ce diferenţă e între gropile comune care acoperă, de la Cercul Polar şi de la est Siberia şi trec spre vest, prin toate ţările pe unde a mărşăluit victorioasă Armata Roşie şi cele de pe harta locurilor unde au fost exterminaţi, cu neasemuită cruzime milioane de evrei? Există una, şi e chiar una fundamentală: peste primele s-a aşternut tăcerea, iar ultimele sînt comemorate şi au intrat deplin în conştiinţa umanităţii (şi este foarte bine că e aşa). În România, nu se mai discută de un muzeu al victimelor comunismului, pe care nu îl vom avea în viitorul apropiat.

Nu este vorba aici numai de faptul că doamna Dăncilă nu pare a avea prea mare habar de istorie sau doar o chestiune de ”lobby”. Există şi o semnificaţie mai adîncă în ceea ce se întîmplă cu crimele comunismului şi cu victimele despre care se vorbeşte mult mai puţin. Puterea de a construi un complot al tăcerii, în legătură cu milioane de morţi care trec încet în uitare aparţine îndeobşte învingătorilor. Să însemne, aşadar, că Mussolini avea dreptate, şi că ”bolşevismul comunist”, care a murit demult, a fost înlocuit cu ”fascismul slav”? Şi că învingător este, încă, sub o formă adaptată vremurilor, acesta din urmă? Fantoma lui bîntuie încă şi în România. Semnele i se văd la tot pasul, în ura descătuşată din dezbaterea publică, urmaşă a ”urii de clasă” de odinioară, în violenţă, în ignoranţa şi nepăsarea cu privire la trecut, la victimele acelor vremuri în care secera şi ciocanul se îngemănau, în modul şi justificarea de a ucide, cu zvastica.

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele