Comisia Europeană. Impasul care convine

27
8 minute de lectură

Alături de Bugetul pe 2020, propunerea de comisar european din partea României se numără printre prioritățile noului guvern. Iar întâmplarea face ca și calendarul european să fie favorabil, cel puțin pentru o perioadă.

Foto: Getty Images / Guliver

Să nu spună că n-au avut noroc. Este foarte probabil ca instalarea noii Comisii Europene să fie amânată până în decembrie. Și aceasta, după ce candidații din România, Ungaria și Franța pentru Comisia Europeană au fost respinși în diferite faze ale audierilor în Parlamentul European. Acum, se așteaptă ca toate cele trei state să propună noi candidați în locul celor respinși de Parlamentul European, au declarat surse oficiale pentru Reuters.

Programul învestirii noii Comisii Europene e în mâinile celor trei guverne și ale Parlamentului European”, a declarat un oficial UE pentru Reuters.

Sursa a avansat ca dată posibilă 28 noiembrie pentru votul decisiv asupra Comisiei Europene în Parlamentul European. În mod normal, mandatul actualei Comisii ar trebui să înceteze la 31 octombrie.

Această amânare ar putea oferi un nesperat spațiu de manevră guvernului condus de Ludovic Orban.

Politică și prestigiu

Miza numirii unui comisar european este una politică și de prestigiu. Potrivit Tratatului, candidatul la funcția de președinte îi selectează pe potențialii vicepreședinți și comisari pe baza sugestiilor primite din partea țărilor UE. Lista persoanelor nominalizate trebuie să fie aprobată de liderii naționali în cadrul Consiliului European.

Fiecare candidat se înfățișează apoi în fața Parlamentului European, pentru a-și prezenta viziunea și pentru a răspunde la întrebări. Echipa formată din candidații nominalizați este apoi supusă votului în Parlamentul European. În cele din urmă, Consiliul European decide, cu majoritate calificată, numirea în funcție a comisarilor.

Teoretic – dar verificat și în practică – odată numit în funcție, comisarul european rupe orice legătură cu guvernul care l-a propus. Tratatul îi interzice să primească mandate sau sugestii din partea statului al cărui cetățean este și se poate întâmpla ca, în exercitarea atribuțiilor sale, un membru al Comisiei să ajungă să sancționeze chiar propria țară.

Există însă o componentă politică. Orice guvern național consideră că va putea coopera mai bine cu un membru al comisiei din țara sa cu care se află în strânse legături politice. Dacă un comisar european ajunge să se găsească într-o tabără politică opusă cu cea a guvernului propriei țări – și aceasta se întâmplă adeseori – , atunci ar putea apărea unele probleme. Comisarul respectiv ar putea fi chiar tentat să dea semnale negative către guvernul țării sale, profitând de poziția sa de la Bruxelles.

Este apoi și o chestiune de prestigiu, pentru care statele membre se luptă cu strășnicie. Nimănui nu-i este indiferentă „importanța” portofoliului pe care „țara sa” ar putea să-l obțină. Observați ghilimelele, câtă vreme, teoretic, membrii comisiei n-ar trebui „să aibă naționalitate”. Dar sângele apă nu se face.

Un portofoliu „cu greutate” poate oferi țării respective măcar senzația că deține un rol mai important la masa negocierilor europene. În această cheie putem citi și reacția de nemulțumire a președintelui francez Emmanuel Macron la respingerea candidatei pe care guvernul său a propus-o pentru Comisia Europeană. A fost o lovitură dată prestigiului Franței. După cum au fost lovituri date prestigiului Ungariei sau României.

Dar, de fapt, în ce măsură greutatea unui portofoliu conferă o poziție mai importantă a statului respectiv în negocieri? E discutabil. România a beneficiat de două portofolii considerate cu greutate în ultimele două legislaturi: Agricultura pentru Dacian Cioloș și Dezvoltarea regională pentru Corina Crețu. Sunt, de fapt, domeniile care beneficiază de cele mai mari finanțări în cadrul bugetului comunitar. E greu de găsit un motiv pentru care deținerea unui astfel de portofoliu în Executivul Uniunii a întărit poziția în „camera legislativă”, care este Consiliul. Dar faptul că România, mai ales ca nou stat membru, a putut primi asemenea responsabilități în Comisie, este, da, o chestiune de prestigiu.

Foto: Getty Images / Guliver

Miza politică internă

Este vorba apoi și despre un prestigiu politic intern. Guvernul girat de PSD, din decembrie 2017 și până la 10 octombrie 2019, a fost vehement criticat de opoziție și de societatea civilă pe motiv că se abate de la normele și valorile europene. La început, comisia lui Jean-Claude Juncker părea să fie prea puțin preocupată de evoluțiile din România și considera că Ungaria și Polonia merită mai multă atenție. Dar încetul cu încetul, reflectoarele au început să fie puse și în direcția Bucureștiului, pe măsură ce, în țară, protestele se întețeau, iar guvernul se arăta decis să-și ducă până la capăt planurile de reformă judiciară.

Oficial, PSD nu a recunoscut că s-ar afla pe poziții conflictuale cu Comisia sau cu Parlamentul European, insistând că este vorba doar despre o necunoaștere de către partenerii europeni a adevăratelor intenții ale guvernului român. Pentru asta, PSD a dat vina pe opoziție, care ar duce la Bruxelles o campanie de dezinformare cu privire la realitățile din România. Apoi, când Comisia a somat guvernul român să respecte recomandările din cadrul Mecanismului de Cooperare și Verificare și să revină la situația de dinainte de demararea reformei judiciare și după ce Parlamentul European a adoptat o rezoluție critică, Bucureștiul a invocat „dublul standard”. Dar, din nou, nu a îndrăznit să atace direct instituțiile europene, pe modelul Ungariei, ci a pus aceasta tot pe seama acțiunilor subterane ale opoziției.

PSD a preferat astfel să mențină confruntarea în limite naționale. Chiar și atunci când, în Campania pentru alegerile europene din primăvara lui 2019, s-a lansat într-un discurs puternic eurosceptic, apropiat de cel de la Budapesta, dar și cu elemente împrumutate din arsenalul propagandistic rusesc.

După înfrângerea severă înregistrată în alegerile din 26 mai și încarcerarea președintelui Liviu Dragnea, premierul Dăncilă, care a preluat și frâiele partidului, a promis refacerea punților cu Bruxelles. Aceasta, spre nemulțumirea aripii dure din partid, care ar fi preferat o continuare a confruntării cu instituțiile europene și o forțare a reformei judiciare, indiferent de consecințe. Viorica Dăncilă și noii ei strategi – renunțase între timp la cei impuși de Dragnea – înțeleseseră că, într-o Românie puternic pro-europeană, un conflict deschis cu Uniunea Europeană nu poate situa partidul în poziția de jucător principal.

O bună ocazie de refacere a relației cu Europa ar fi fost tocmai procesul de numire a membrilor Comisiei Europene, printr-o propunere de prestigiu din partea României.

Momentul a fost ratat. De la București au plecat inițial două propuneri. Dan Nica a fost respins din start de Ursula von der Leyen, iar Rovana Plumb a eșuat în Comisia JURI. Timpul nu a jucat apoi în favoarea Vioricăi Dăncilă, demisă printr-o moțiune de cenzură la 10 octombrie.

Acum, un guvern condus de Ludovic Orban ar putea fi în situația de a face o nouă propunere de comisar european. Dar și aici ne aflăm pe nisipuri mișcătoare. Susținerea parlamentară pentru Orban este încă sub semnul întrebării, după ce au început să se vadă divergențele dintre formațiunile care au contribuit la demiterea Guvernului Dăncilă.

Ursula von der Leyen a declarat că rămâne în legătură atât cu președintele României, cât și cu guvernul interimar. O declarație corectă politic, având în vedere situația încă neclară de la București.

Dacă Ludovic Orban își trece la timp guvernul și face o propunere care să fie acceptată imediat la Bruxelles, atunci acesta va fi o bună lovitură politică internă, care va consolida poziția guvernului său.

Impasul de la Bruxelles îi folosește, dar numai în măsura în care nu i se va adăuga un impas și de la București. ■

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele