Atacului masiv, în valuri, la care majoritatea PSD-ALDE a supus statul de drept începând din ianuarie 2017 i s-au opus președintele Klaus Iohannis, partea cea mai activă și din ce în ce mai amplă a societății civile, diaspora, opoziția parlamentară, partenerii occidentali ai României și – nu în ultimul rând – principalul vizat, și anume sistemul de justiție. Asupra lui, asupra celei de-a treia dintre puterile aflate în echilibru în democrații, s-au îndreptat toate privirile în această perioadă dificilă, tensionată a istoriei noastre postcomuniste.

Imediat după 1990 și încă destui ani după aceea a venit rareori vorba despre ce se-ntâmpla în parchetele și în tribunalele noastre. Celelalte două puteri din stat, legislativă și executivă, au fost reconstruite mai rapid. Un nou parlament a putut fi alcătuit la scurt timp după revoluția din decembrie 1989, mai întâi într-o formulă conjuncturală, drept Consiliu Provizoriu de Uniune Națională – CPUN, apoi, în urma alegerilor din 20 mai 1990, ca Adunare Constituantă cu funcții și de legiferare curentă, pentru ca după intrarea în vigoare a Constituției din decembrie 1991, pe baza căreia s-au desfășurat alegerile din 1992, să avem un parlament propriu-zis.

Și mai iute au fost improvizate soluții de gestionare a celor două ramuri ale executivului caracteristice democrațiilor republicane: președinția și guvernul. Funcția cea mai înaltă a fost exercitată mai întâi în virtutea unei legitimități aproximative, nemăsurate electoral: cea a contribuției la prăbușirea comunismului. În consecință, președintele Consiliului Frontului Salvării Naționale – CFSN, organizație „născută în focul revoluției”, a devenit automat șef al statului, rol jucat apoi de președintele CPUN, de fapt în continuitate, de către aceeași persoană, Ion Iliescu. Ales în mai 1990 pentru durata de funcționare a Constituantei, tot Iliescu a câștigat și în 1992 un mandat constituțional de președinte. La fel, un guvern de tip nou fusese organizat imediat după răsturnarea din 22 decembrie 1989.

Puterea judecătorească a fost și ea reorganizată „în focul revoluției”, Tribunalul Suprem comunist a fost rebotezat Curte Supremă de Justiție ș.a.m.d., dar piramida națională a parchetelor și a instanțelor a rămas în umbră. Între timp, în jurul Legislativului și al Executivului s-au purtat bătălii și polemici acerbe, intens mediatizate. În CPUN, apoi în Parlament, la vârful statului și în partide au putut fi văzute multe figuri ale vechiului regim, adeseori cu metehne de care n-au fost în stare să se lepede, dar într-o nouă dinamică, într-un nou sistem politic. Occidentalizanții de pe scena publică, din societatea civilă și din presă i-au „demascat” pe „foști” și i-au supus tirurilor critice, determinându-i să accepte treptat democratizarea țării. Dintre cele trei puteri, doar sistemul judiciar a continuat să funcționeze netransparent, nu puțini magistrați acceptând să acționeze la comenzile politice ale noilor „jupâni” și lăsându-se corupți de infractorii pe care trebuiau să-i penalizeze. În anii în care, înaintea primirii în NATO, în 2004, și în Uniunea Europeană, în 2007, România a fost obligată să se adapteze la exigențele celor două organizații multinaționale, n-a fost necesară reorganizarea Legislativului și a Executivului, în schimb justiția a avut urgentă nevoie de o reformare amplă și profundă.

Au fost și rezultate imediate, și dezamăgiri. Interferențele politicului în actul de justiție n-au dispărut, ba chiar s-au intensificat în anumite perioade ale președinției lui Traian Băsescu, mai evident în al doilea mandat. Însă lumea magistraților a evoluat și ea, rotațiile la guvernare au impus mai multă prudență și mai mare corectitudine, căci protectorii politici s-au dovedit trecători, a contribuit și schimbarea de generații, încât rigorile statului de drept au fost tot mai bine înțelese și tot mai larg aplicate. Consecințele au început să se vadă, au mai fost și perturbări, dar o evidentă trecere de prag către o funcționare mai corectă, mai echilibrată a justiției s-a produs către finele lui 2014, când Departamentul Național Anticorupție (DNA) a deschis dosare în care au fost implicate figuri importante din toate partidele, inclusiv – inevitabil! – din cel care s-a aflat cei mai mulți ani la putere din 1990 încoace: FSN-FDSN- PDSR-PSD.

Drept care, după victoria în alegerile din decembrie 2016, având în față spectrul condamnărilor, liderii PSD, secondați de cei ai ALDE și ai UDMR, au declanșat atacul împotriva justiției, încercând să schimbe regulile și titularii celor mai înalte funcții din magistratură, astfel încât să scape prin dezincriminarea infracțiunilor și prin influențarea politică a anchetelor.

În atari împrejurări, cu tot trecutul lor mai senin ori mai încărcat, profesioniștii domeniului s- au comportat admirabil. Chiar dacă statutul le impune restricții de exprimare publică și de acțiune, fiindu-le – de pildă – interzis să facă greve, magistrații s-au solidarizat în apărarea statului de drept, vocile lor cele mai autorizate au reacționat ferm, iar instituțiile de vârf din sistem au avizat negativ și au blamat proiectele de legi ignobile. Sute, mii de judecători și procurori au semnat petiții și au protestat în tăcere în spațiul public, la intrarea în sediile instanțelor, susținuți și de studenții la Drept, ieșiți în fața universităților.

O justiție impecabilă? Probabil că nici nu e posibil, iar păcatele trecutului nu se uită cât ai bate din palme. Dar conduita de după ianuarie 2017 a corpului magistraților români le-a salvat în mare măsură onoarea. Se cuvine să le ținem pumnii – și ei nouă, de altfel! – încât statul de drept să nu fie îngenuncheat, după care vor trebui să urmeze eforturile de ridicare generală la nivelul de demnitate pe care a treia putere e obligatoriu să-l atingă…