Coronabonduri, Planul Marshall și câteva lecții istorice

143
9 minute de lectură

Planul de refacere economică și financiară post-epidemie se lasă așteptat. În seara de joi, 26 martie, șefii de state și de guverne au avut discuții lungi și tensionate, care au evidențiat fracturi și temeri mai vechi.

Foto: European Commission

După îndelungi negocieri, a existat, în cele din urmă, o platformă comună care prevede că președintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen și președintele Consiliului European, Charles Michel, vor trebui să prezinte propuneri pe termen lung pentru a ajunge la un acord cu celelalte instituții. Totul în termen de două săptămâni (și nu 10 zile, așa cum ceruseră inițial Italia și Spania).

Documentul nu menționează Mecanismul European de Stabilitate și nici alte instrumente, însă stabilește că măsurile ar trebui să țină seama de natura fără precedent a șocului Covid-19, care afectează toate țările. „Răspunsul nostru va fi intensificat, dacă este necesar, cu acțiuni suplimentare într-un mod incluziv, în funcție de evoluția situației, cu scopul de a oferi un răspuns global”, au concluzionat liderii europeni.

Termen: 9 aprilie

Rămâne, așadar, să mai așteptăm. Până pe 9 aprilie n-ar mai fi chiar foarte mult. În definitiv, aici nu este vorba despre intervenția imediată a instituțiilor europene – după primele zile de uluială, lucrurile au început să se miște în această privință. Planul este pe termen lung, o dată cu ieșirea treptată din izolare și cu reluarea activității economice.

Până ca acest plan să fie pus pe masă, este de observat că așteptările fuseseră mari. Și, pe de altă parte, situația a lăsat să se vadă vechile linii de tensiune din cadrul zonei euro, resimțite puternic și în timpul crizei financiare din 2008-2012.

La capitolul așteptări s-a distins șefa Băncii Centrale Europene, Christine Lagarde. Încă înainte de teleconferința liderilor, președinta BCE le-a cerut miniștrilor finanțelor din zona euro să ia în considerare în mod serios lansarea așa-numitor „coronabonduri”.

Declarația a venit după ce nouă lideri de state europene le ceruseră omologilor lor să emită aceste obligațiuni – Italia, Franța, Belgia, Grecia, Portugalia, Spania, Irlanda, Slovenia și Luxemburg.

Într-o scrisoare comună adresată președintelui Consiliului European, Charles Michel, liderii celor nouă susțineau că UE trebuie „să elaboreze un instrument de creanță comun emis de o instituție europeană pentru a strânge fonduri din piață pe aceeași bază și în beneficiile tuturor membrilor“.

Liderii mai susțineau că această acțiune ar asigura „o finanțare stabilă pe termen lung pentru politicile necesare pentru a combate daunele cauzate de această pandemie”.

„Trebuie să recunoaștem gravitatea situației și necesitatea unei acțiuni suplimentare pentru a sprijini economiile noastre”, au insistat cei nouă.

Cu o zi înaintea teleconferinței celor 27, președintele Consiliului European, Charles Michel, le cerea la rândul său liderilor Uniunii aprobarea „unei strategii de stimulare de tipul Planului Marshall”.

În comparație cu așteptările ridicate chiar de către liderii europeni, teleconferința de săptămâna trecută ar putea fi socotită un eșec, fie și parțial – mai există un recurs în 9 aprilie. Dar există și pentru asta explicații.

Fracturi mai vechi

De fapt, obligațiunile comune în euro nu sunt de azi, de ieri o temă controversată. Aceasta a mai divizat regiunea și în timpul crizei financiare și a datoriilor din 2008-2012. Și atunci, economiile mai vulnerabile din zona euro au cerut emiterea de bonduri comune, dar s-au lovit de refuzul grupului conservator – Germania, Olanda, Austria.

Economiile nordice, mai stabile, cu finanțe consolidate și care au trecut mai ușor prin criza financiară, au fost reticente în a emite datorii împreună cu state fragile, precum Italia, Grecia, Spania sau Portugalia.

Până la urmă, zona euro a fost salvată, dar nu prin emiterea de obligațiuni comune, ci grație așa-numitului „zid de foc” al Băncii Centrale Europene, care a injectat sute și sute de miliarde de euro în sistemul bancar și în achiziționarea de bonduri emise de statele datoare.

Pur și simplu, flancul sudic, susținut de Franța, a mai încercat o dată. Și de această dată produsele financiare au fost botezate coronabonduri și nu eurobonduri, ceea ce a părut să indice tocmai caracterul excepțional și irepetabil al operațiunii. Aceasta ar fi putut fi de natură să mai reducă din temerile flancului nordic. Ceea ce nu s-a întâmplat, cel puțin până acum.

O altă problemă „fierbinte” a privit Mecanismul European de Stabilitate (MES), invocat cu insistență de premierul italian Giuseppe Conte. Divergențele privesc în special condițiile în care s-ar putea acorda o linie de credit consolidată spre a facilita accesul țărilor la piețele financiare.

Italia, dar și de alte state nu sunt de acord cu condițiile care presupun definirea unui program de consolidare și o supraveghere atentă a politicilor economice și financiare naționale, în schimbul împrumutului. Nu suntem în situația Greciei de acum un deceniu, de data aceasta criza este de altă natură, a insistat Italia. Dar Eurogrupul nu a reușit să obțină un consens general.

„Nu am vorbit în mod special despre condițiile MES”, a spus Angela Merkel, la finalul teleconferinței. „Am explicat că, din punctul de vedere german, noi preferăm MES, ca instrument, care a fost făcut pentru crize. Dar nu am intrat în detalii și acum problema trebuie rezolvată de miniștrii de finanțe”, a concluzionat Merkel, care continuă să se opună și emiterii de eurobonduri comune. De asemenea, cancelarul a reconfirmat termenul de două săptămâni în care se așteaptă o soluție din partea miniștrilor de finanțe.

Germania este de părere că Italia ar trebui să ceară asistență prin intermediul Mecanismului European de Stabilitate, de unde banii sunt oferiți cu anumite condiții. La rândul său, premierul olandez, Mark Rutte, se opune eurobondurilor. Pentru ei, problema ține de hazardul moral: tendința asumării de riscuri nejustificate pe fondul suportării costurilor de către o terță parte care preia parțial sau total acest risc.

Cu alte cuvinte, țările cu finanțe mai puțin consolidate nu-și vor schimba comportamentul dacă ele vor crede că vor putea face mereu împrumuturi ieftine, pe seama credibilității celor cu finanțe consolidate.

Furios, Giuseppe Conte a atacat direct pozițiile unora dintre colegii din Europa de Nord, în frunte cu Germania. „Cum putem crede că instrumentele elaborate în trecut sunt adecvate pentru acest șoc simetric, în condițiile în care au fost construite să intervină în caz de șocuri asimetrice și tensiuni financiare care afectează țările în mod individual? Dacă se gândește cineva la mecanismele de protecție personalizate dezvoltate în trecut, vreau să o spun clar: nu vă deranjați, îl puteți păstra, pentru că Italia nu are nevoie de el”, a replicat, premierul italian, după reuniunea virtuală cu omologii săi.

El a dat asigurări că nu se gândește la o ieșire din criză pe seama îndatorării celorlalți. „Fiecare țară răspunde pentru datoria publică proprie și va continua să răspundă de aceasta. Italia este în regulă cu finanțele publice: am încheiat anul 2019 cu un deficit de 1,6 din PIB în loc de 2,2, așa cum era planificat. Consecințele post-epidemie trebuie înfruntate nu în următoarele luni, ci mâine dimineață”, a avertizat liderul de la Roma.

Și o privire în istorie

Foto: ph governo

Dar cum rămâne atunci cu Planul Marshall, invocat de președintele consiliului, Charles Michel?

Semnificația sa politică ar trebui acum să-i inspire pe liderii europeni. În definitiv, lupta împotriva pandemiei a fost caracterizată de mai mulți lideri europeni drept un adevărat război.

Planul Marshall a fost lansat în 1947 și, în linii mari, a contat în livrarea de către SUA a bunurilor de care avea nevoie Europa distrusă de război, pe baza banilor americani și cu nave americane. Planul Marshall a adus, așadar, beneficii nu doar Europei, ci și Statelor Unite. Dar a pus condiția ca națiunile europene să coopereze pentru folosirea fondurilor. Și astfel, s-au pus bazele comunității economice și Uniunii Europene de mai târziu.

Avantajele s-au văzut în deceniile care au urmat. Țările care au urmat Planul Marshall s-au dezvoltat, țările aflate sub influența Moscovei, cărora Iosif Stalin le-a interzis participarea, au rămas în urmă. Atât de mult încât prăpastia care s-a adâncit atunci nu a putut fi reparată pe deplin nici până azi, cu toate progresele semnificative înregistrate de noile state membre ale Uniunii Europene.

Aceasta este o primă lecție: cooperarea este mai profitabilă decât soluțiile individuale.

Dar Planul Marshall a mai avut un merit: a reușit să izoleze influența sovietică în Europa de Vest. După război, propaganda Moscovei era la fel de activă ca și acum, folosind tehnicile vremii. Mulți occidentali erau mai mult sau mai puțin influențați, pe fondul lipsurilor de după război.

Aceasta este o altă lecție pentru liderii europeni: politica generozității poate da un impuls extraordinar dezvoltării și va fi cel mai bun răspuns la propaganda ruso-chineză, foarte intensă în această perioadă. ■

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele