Coronavirus cu orez

658
11 minute de lectură

Epidemia de coronavirus, în afară de aspectele economice, sociale și de sănătate publică, are și implicații mai delicate, de ordin politic și geopolitic. Ne referim aici la poziția foarte ambiguă a Chinei.

Autorităţile chineze au acționat în mod decisiv abia la sfârșitul anului trecut.

OMS are două mari probleme în acest context. Prima problemă este faptul că mesajul public inițial cu privire la coronavirus este din 4 ianuarie 2020, a doua problemă fiind credibilitatea recomandărilor oferite de OMS, pe întreaga durată a lunii ianuarie. Analizând comunicatele de presă ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, din ianuarie, este clar că nu şi-a întreprins propria anchetă cu privire la coronavirus  pe toată luna ianuarie. 

Abia la sfârșitul lunii ianuarie, China a acceptat vizita unei echipe a OMS, după vizita la Beijing a directorului acestui for internațional,

Chiar și așa, organizația internațională nu a avut deloc un ton critic la adresa Chinei.

Explicația stă în două coincidențe. Prima este că al doilea mare finanțator al OMS (după SUA) este China, iar a doua coincidență poate fi că cel mai mare investitor străin în Etiopia (statul de origine al directorului OMS) este tot China.

Cel mai important tratat contemporan, Reglementările Internaționale în domeniul Sănătății din 2005 (International Health Regulations IHR), nu are dispoziții în această privință. Această situație nu este neobișnuită. Majoritatea tratatelor nu prevăd dacă încălcarea regulilor lor creează o obligație de a compensa acele state părți afectate în mod negativ de prejudicii provocate de încălcare.

Legislația internațională clasică cu privire la responsabilitatea statului susține că un stat care încalcă dreptul internațional are „obligația de a repara integral pentru vătămarea cauzată de un act greșit comis pe plan internațional”.

IHR conține o dispoziție de soluționare a litigiilor, astfel încât un stat parte ar putea argumenta motivele legale conform cărora China a încălcat IHR și, în conformitate cu principiile responsabilității statului, are obligația de a repara daunele cauzate de actele sale ilegale. OMS (care a avut o atitudine ciudată în privința Chinei) nu decide modul în care statele părți interpretează IHR, dar IHR în sine oferă OMS o astfel de importanță și autoritate încât acțiunile sale în acest context nu ar putea fi ignorate.

În 2002, China a încercat să acopere adevărul despre epidemia de SARS, ceea ce a determinat statele membre OMS să adopte noile reglementări internaționale de sănătate în 2005.

Fiind unul dintre cele 194 de state semnatare ale acestui document internațional, China are obligația de a centraliza și de a transmite rapid informații despre ceea ce poate constitui o urgență în materie de sănătate publică, cu potențiale implicații internaționale. Reglementările Internaționale de Sănătate au fost adoptate pentru prima dată în 1969, pentru a controla șase boli infecțioase: holeră, ciumă, febră galbenă, variolă, febră recurentă și tifos. Revizuirea din 2005 a adăugat variola, poliomielita, SARS și noile forme de gripă umană.

Articolul 6 din Regulamentele Internaționale de Sănătate impune statelor să furnizeze OMS informații rapide, exacte și suficient de detaliate despre eventualele situații de urgență în marerie de sănătate publică prevăzute în a doua anexă). Pentru a accelera eforturile de prevenire a pandemiilor, OMS are mandat, conform articolului 10, pentru a solicita verificarea statelor cu privire la rapoartele neoficiale în domeniul microorganismelor patogene. Statele sunt obligate să furnizeze informații transparente și în timp util, în cel mult 24 de ore de la solicitare, și să participe la colaborarea în privința evaluării riscurilor prezentate. Cu toate acestea, China a respins fără explicații ofertele repetate de asistență la investigarea epidemiei din partea OMS la sfârșitul lunii ianuarie (și a Center of Disease Control din SUA la începutul lui februarie).

Se pune totuși problema dacă din punctul de vedere al dreptului internațional comportamentul Chinei este ilegal sau nu.

În conformitate cu articolul 1 al Comisiei de Drept Internațional din 2001 privind responsabilitatea statelor pentru acte greșite (culpabile) la nivel internațional, statele sunt responsabile pentru faptele lor nelegale la nivel internațional. Reformularea de către această comisie a responsabilității statelor a fost dezvoltată odată cu eforturile statelor de a reflecta un principiu fundamental al dreptului internațional cutumiar, care leagă toate națiunile. „Actele greșite” sunt cele care sunt „imputabile statului” și care „constituie o încălcare a unei obligații internaționale” (articolul 2). Conduita este atribuită statului atunci când este un act al statului comis prin puterile executivă, legislativă sau judecătorească. (articolul 4).

Un „organism al statului” include orice persoană sau entități care acționează în conformitate cu legislația națională. Faptele greșite (faptele culpabile) sunt acelea care constituie o încălcare a unei obligații internaționale (articolul 11). O încălcare este un act care „nu este în conformitate cu ceea ce i se cere prin această obligație”. Netransmiterea rapidă și transparentă a informațiilor către OMS în conformitate cu Reglementările Internaționale de Sănătate constituie o încălcare a obligațiilor legale (articolul 14). China are responsabilitatea legală pentru actele sale ilegale comise pe plan internațional (articolul 28). Consecințele includ reparații (despăgubiri) complete pentru vătămarea (paguba, prejudiciul) cauzată de fapte greșite. China nu a creat intenționat o pandemie globală, dar neglijența sa este cu siguranță cauza acesteia. Un studiu epidemiologic de la Universitatea din Southampton arată că în cazul în care China ar fi acționat în mod responsabil doar cu una, două sau trei săptămâni mai repede, numărul celor afectați de virus ar fi fost redus cu 66 la sută, 86% și, respectiv, cu 95 la sută.

Statele au obligația de a acoperi integral prejudiciile cauzate de actele lor ilegale. Vorbim aici atât despre daune (prejudicii) materiale, cât și morale. Statele prejudiciate au dreptul la reparații complete „sub formă de restituire în natură, compensații bănești și garanții de non-repetare” (articolul 34). Restituirea în natură înseamnă că statul vătămat are dreptul să fie plasat în aceeași poziție ca și înainte de comiterea faptelor nelegale (art. 35). Dacă restituirea în natură nu este realizată, statele vătămate au dreptul la compensații financiare (articolul 36).

Cu toate acestea, statele vătămate nu sunt lipsite de posibilități de reacție. Principiul responsabilității statului permite statelor vătămate să ia măsuri legale împotriva Chinei prin suspendarea respectării obligațiilor față de China, pentru a determina Beijingul să își îndeplinească responsabilitățile (articolul 49). Contramăsurile nu trebuie să fie disproporționate în funcție de gradul de gravitate al actelor greșite și efectele provocate statelor vătămate (articolul 51). Alegerea contramăsurilor pe care statele vătămate le pot selecta este variată, însă cu unele limitări. De exemplu, contramăsurile nu pot implica amenințarea cu forța sau utilizarea forței și nici nu pot submina respectarea drepturilor omului în China (articolul 50).

Astfel, în cadrul ONU, acțiunea ar putea include îndepărtarea Chinei de pe pozițiile de conducere și calitatea de membru, deoarece China prezidează 4 din 15 organizații ale sistemului Națiunilor Unite. S-ar putea revoca aderarea Chinei la Organizația Mondială a Comerțului, s-ar putea suspenda călătoriile aeriene în China pentru o perioadă de mai mulți ani, sau s-ar putea submina firewall-ul din China care izolează sistemul informațional al țării de restul lumii.

Niciunul dintre tratatele care se referă la răspândirea internațională a bolilor infecțioase datând din secolul al XIX-lea nu prevede reguli referitoare la plata compensației pentru daune din cauza încălcării normelor tratatelor internaționale.

Orice exercitare a unei cereri împotriva Chinei în conformitate cu principiile responsabilității de stat ar avea, de asemenea, dificultăți cu probarea (dovedirea) legăturii de cauzalitate între faptele ilicite și prejudicii. Comisia de Drept Internațional a explicat că cerința probării legăturii de cauzalitate se concentrează pe „vătămarea (prejudiciul) și existența unui act ilicit”. Orice reparație pe care ar putea-o datora China în temeiul acestor principii nu cuprinde, probabil, miliardele de dolari ca daune asociate focarului epidemiei. În conformitate cu principiile responsabilității statului, daunele sunt imputabile din cauza raportării cu întârziere de către China.

În situația în care China a comis acte ilegale pe plan internațional, are obligația de a compensa statele străine. Deși la început SUA a lăudat reacția Chinei, ulterior a blamat China pentru pandemie. În prezent, Statele Unite vor ca o rezoluție a Consiliului de Securitate al ONU cu privire la Covid-19 să identifice China drept sursa coronavirusului.

„Due diligence” (obligație de diligență în termeni juridici sau cele mai bune eforturi) este expresia folosită de obicei pentru a desemna un standard de conduită care apreciază dacă un stat a întreprins cele mai bune eforturi pentru a face față anumitor riscuri, amenințări sau prejudicii. Este un standard de bună guvernare, evaluând dacă un stat a făcut ceea ce se aștepta în mod rezonabil de la acesta atunci când a răspuns la un prejudiciu sau la un pericol. Acest standard este încorporat într-o serie de reguli de drept internațional, care se aplică în general relațiilor interstatale sau în special domeniilor precum mediul, drepturile omului, dreptul internațional umanitar, ciberspațiul și, în special, sănătatea publică globală (mondială). Aceste reguli impun de obicei obligații de conduită care obligă statele să prevină, să oprească și / sau să repare o serie de daune interne sau transfrontaliere sau riscul producerii acestora. Dar unele sunt însoțite de obligațiile procedurale de rezultat, cum ar fi evaluările riscurilor și schimbul de informații. Este important faptul că obligația de diligență este un standard flexibil, care variază în funcție de capacitățile financiare, umane și tehnice ale statelor și de gravitatea situației. În special, cu cât este mai mare riscul unei anumite vătămări, iar impactul potențial al situației conexe este mai mare, cu atât este mai mare efortul solicitat statelor pentru prevenirea, atenuarea sau oprirea acestuia.

Putem spune în concluzie că sunt cinci probleme cu relevanță pentru chestiunea Covid-19, adică nocivitatea, obligația de a proteja dreptul la viață, obligația de a proteja dreptul la sănătate, obligațiile statelor în temeiul Regulamentelor Internaționale de Sănătate și obligația de a proteja persoanele în caz de dezastre.

Încheiem cu 3 citate din Sun – Tzu.

„Când armata se va angaja în campanii îndelungate, resursele statului nu vor fi suficiente.”

„Dacă eu sunt de cinci ori mai puternic decât inamicul, îi ţin în stare de alarmă trupele din faţă, îl surprind în spate, îl clatin la est şi-l lovesc la vest.”

„Războiul este ca apa. Se schimbă permanent, tot aşa cum apa îşi adaptează forma la pământul pe care îl străbate.”

[adrotate group="1"]

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele