Costisitoarea „abandonare a cărbunilor“ a Germaniei

950
7 minute de lectură

Problemă climatică: cărbunele brun este cel mai prost.

AU VENIT în jachete și hanorace de înaltă vizibilitate, bătând din tobe și șuierând din fluiere, prin ploaia care se abătea peste ei, apărându-și cu îndârjire industria muribundă. Poate că o mie de mineri și alți lucrători s-au strâns în jurul termocentralei pe cărbuni Schwarze Pumpe din Estul Germaniei pe 9 septembrie, întâmpinându-i cu un bun venit zgomotos pe vizitatorii de la o conferință despre viitorul regiunii Lausitz din jur. Printr-o cascadorie inteligentă, i-au obligat pe participanți să intre prin una dintre cele două arcade improvizate, pe care scria „2030“ și „2038“, semnificând cele două date posibile pentru sfârșitul utilizării cărbunelui în Germania. Oricine intra prin prima era huiduit copios.

La anul, Germania nu va îndeplini țintele sale de reducere a emisiilor poluante. Dependența continuată de cărbuni este unul dintre principalele motive pentru asta. Proporția de cărbune brun (lignit), cel mai ieftin și mai murdar tip de cărbune, a rămas stabilă timp de două decenii în amestecul pentru electricitate. Nicio țară nu arde mai mult cărbune decât Germania. Anul trecut, guvernul a strâns laolaltă o comisie formată din politicieni, industriași, oameni de știință, activiști și sindicaliști, pentru a scăpa de cărbune. Această abordare era menită să asigure proprietatea comună asupra oricăror soluții ar fi apărut. Raportul de 275 de pagini al comisiei, emis în ianuarie, angajează Germania să încheie utilizarea cărbunilor nu mai târziu de 2038 și garantează subvenții de până la 40 de miliarde de euro timp de 20 de ani, pentru regiunile germane dependente încă de extracția cărbunelui. Revizuiri regulate vor determina momentul în care trebuie să se închidă minele, iar proprietarii vor fi despăgubiți.

Compromisul, care nu a fost încă implementat printr-o lege, a lăsat toată lumea cam nesatisfăcută. Utilitățile se plâng de insecuritatea livrărilor; lobby-urile din mediul de afaceri se tem de creșterea prețurilor la energie. Cele mai mari nemulțumiri vin din partea activiștilor de mediu, care vor ca data-limită pentru închidere să fie avansată, pentru a putea atinge ținta Germaniei de reducere a emisiilor cu 55% față de 1990, până în 2030.

O călătorie prin Lausitz, unde se extrage o treime din lignitul Germaniei, ne ajută să înțelegem de ce minerii găsesc această soluție greu de înghițit. Această regiune rurală izolată, care se întinde peste landurile estice ale Saxoniei și Brandenburgului, furniza odinioară 90% din electricitatea Germaniei de Est (azi, furnizează circa 7% din electricitatea Germaniei). Peisajul, altminteri dezolant, este punctat de minele vaste decopertate, de unde se extrage lignitul, și de lacurile formate atunci când minele nemaifolosite sunt inundate. Fanii echipei FC Energie, cu sediul la Cottbus, le cântă, drept serenade, jucătorilor lor, imnuri ale cărbunelui. Acest atașament sentimental față de cărbune, remarcă Johannes Staemmler de la Institutul pentru Studii Avansate de Sustenabilitate din Potsdam, merge însă mână în mână cu teama de schimbare, născută din ravagiile dezindustrializării de după reunificarea Germaniei în 1990, când majoritatea minelor din Lausitz au fost închise și zeci de mii de oameni și-au pierdut locurile de muncă.

Azi, nu există mari angajatori în Lausitz cu excepţia LEAG, un operator ceh al minelor și centralelor pe cărbuni din regiune. Cele trei centrale ale LEAG din Lausitz, inclusiv Schwarze Pumpe, se situează toate printre principalii 10 poluatori cu cărbune din UE,  dar ele furnizează și 8.000 de locuri de muncă bine plătite, într-o regiune care nu abundă în așa ceva, și indirect, alte mii de slujbe. Astfel de argumente i-au ajutat pe politicienii locali să obțină 17 miliarde de euro din cele 40 de miliarde de euro promise. S-au înmulțit exponențial planurile de cheltuire a banilor, acoperind transporturile și infrastructura mobilă, investițiile, cercetarea și dezvoltarea și crearea de locuri de muncă guvernamentale. Christine Herntier, primăriţa din Spremberg și membră a comisiei locale a cărbunelui, s-a lipit cu gândul de o centrală modernă pe hidrogen la Schwarze Pumpe. Totuși, și ea începe să nu mai aibă încredere, îngrijorată fiind că fondurile federale nu vor ajunge, iritată fiind de faptul că unele comunități sărace, precum a ei, trebuie să vină cu cofinanțări și fiind înfuriată de trădarea verzilor. Atunci când concurența externă a devastat industria solară a Germaniei cu câțiva ani în urmă, remarcă Felix Ekardt, șeful Unității de Cercetare pentru Sustenabilitate și Politica Climatică de la Leipzig, politicienii nu au făcut altceva decât să ridice din umeri și să arate spre forțele pieței. Deciziile private sunt însă mai puțin detestate decât cele politice. „Oamenii nu vor ierta statul, dacă va închide locuri de muncă”, spune Jörg Steinbach, ministrul energiei din Brandenburg. Două din cele trei regiuni de lignit rămase sunt în fosta Germanie de Est, unde vechile nemulțumiri au găsit o expresie politică nouă. La alegerile la nivel de land recente, partidul populist Alternativa pentru Germania (AfD) a câștigat la mare distanță în Lausitz, după ce a făcut campanie împotriva închiderii planificate a minelor.

Steinbach rămâne optimist. „Vor fi perdanți”, spune el, „dar nu mulți”. Două treimi din minerii de lignit au deja peste 45 de ani, ceea ce va limita concedierile forțate, iar calificările pe care le deprind cei mai tineri sunt adesea transferabile. Totuși, prognozele independente arată cât de expusă rămâne economia locală la închiderea minelor. În regiunea Lausitz, oportunitățile diferite de angajare sunt puţine, așa cum sunt şi în regiunea de lignit din Regiunea Rinului. „Oamenii cu pregătire bună își vor vedea viitorul în altă parte”, suspină Wolfgang Rupieper, șeful Pro Lausitzer Braunkohle, o asociație pro-cărbune din Cottbus. Ca și alții, el bombăne despre eforturile așteptate din partea cărbunelui, când emisiile din alte sectoare, cum este transportul, abia dacă s-au modificat din 1990.

Astfel de griji au animat un pachet larg de măsuri de protecție a climei pe care guvernul urma să le dea publicității pe 20 septembrie. Principala măsură se aștepta să fie o formă de preț la carbon, necesară pentru a asigura că sfârșitul cărbunelui reduce de fapt emisiile globale. Abordarea costisitoare și complexă a comisiei se potrivește prost cu strategiile mai eficiente de reducere a emisiilor. Totuși, cum alte țări încearcă să țină echilibrul între protecția climatică și punerea la adăpost a economiilor rămase în urmă, acestea vor urmări îndeaproape experimentul german. ■


Acest articol a apărut în secțiunea Europa din ediția tipărită a The Economist, sub titlul „Murdară, și deloc rapidă“.

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele