A fost seara de 28 iunie una de grație pentru Uniunea Europeană? A supraviețuit, oare, acest proiect, în mod miraculos, evitând un scenariu catastrofal, în care închiderea una după alta a granițelor în fața migranților ar fi dus la un dezastru în lanț? Ar fi fost posibil, în condițiile unei presiuni migratorii de proporții cu mult mai mici decât acum trei ani, dar cu mai multe guverne populiste în capitalele europene? Dar, oare, chiar a fost seara de 28 iunie una a izbăvirii?

În mod sigur, a fost unul dintre acele Consilii „cruciale”, în care lumina s-a văzut după o noapte de negocieri și în care ceasul, potrivit cu grijă de propovăduitorii apocalipsei europene, totuși, nu a sunat.

Că partenerii se aflau pe marginea prăpastiei înainte de începerea summitului, avea să o recunoască însuși președintele Consiliului European, Donald Tusk, în scrisoarea de invitație trimisă celor 28 de șefi de stat sau de guvern din UE.

„O condiție prealabilă unei politici reale a UE în domeniul migrației este ca europenii să decidă efectiv cine intră pe teritoriul european. Neatingerea acestui obiectiv ar fi, în fapt, o manifestare a slăbiciunii noastre și, mai ales, ar putea da impresia că Europa nu are frontiere externe. Cetățenii europeni așteaptă de la noi să dăm dovadă de determinare în acțiunile noastre pentru restabilirea sentimentului lor de securitate. (…) Oamenii vor aceasta nu pentru că au devenit brusc xenofobi și vor să ridice ziduri împotriva restului lumii, ci pentru că revine fiecărei autorități politice să aplice legea, să-și protejeze teritoriul și frontierele. (…) Am asistat la crearea de noi mișcări politice care oferă răspunsuri simple la chestiuni tot mai complexe. Simple, radicale și atrăgătoare. Criza migrației le furnizează un număr din ce în ce mai mare de argumente. Tot mai mulți oameni încep să creadă că doar o autoritate puternică, antieuropeană și antiliberală în spirit, cu o tendință manifestă spre autoritarism, este capabilă să oprească valul de migrație ilegală. Mizele sunt foarte ridicate. Și timpul este scurt”, a avertizat președintele Consiliului European în scrisoarea trimisă liderilor europeni.

Cu alte cuvinte, dacă cei 28 nu ar fi ieșit pe 28 iunie cu un acord, atunci, în viziunea lui Donald Tusk, populiștii europeni ar fi avut câmp liber de acțiune. Liderii statelor membre nu aveau de făcut altceva decât să le ia jucăria din mână populiștilor.

Unii dintre ei s-au aflat chiar acolo, la masă. Italienii, de exemplu, unde guvernul lui Giuseppe Conti, o coaliție între Liga și Mișcarea 5 Stele, este condus, de facto, de Matteo Salvini, ministru de Interne și lider al Ligii, care s-a pronunțat vehement în campanie pentru stoparea migrației.

De altfel, Italia a blocat anterior orice acord în cadrul summitului – de la probleme de comerț și până la securitate, până când liderii UE nu aveau a-i îndeplini cerințele privind gestionarea fluxului de migranți.

Italia – sau mai precis, Liga – nu mai vrea migranți pe teritoriul său și, de altfel, guvernul de la Roma a blocat accesul în porturile sale pentru mai multe nave cu migranți salvați de pe Marea Mediterană prin acțiuni ale unor organizații neguvernamentale.

Pe de altă parte, cancelara germană Angela Merkel se afla la rându-i sub presiunea propriei coaliții, cu precădere a partenerului istoric, Uniunea Creștin Socială. Liderul acesteia, Horst Seehofer, ministru de Interne, s-a declarat gata să închidă granițele Germaniei în fața unui grup de migranți proveniți din Italia și ajuns la ieșirea din Austria. Un gest care ar fi dus la o reacție în lanț și care fi dus proiectul la marginea prăpastiei.

Condiția lui Seehofer pentru Merkel: ori un acord european obținut pe 28 iunie, ori o acțiune unilaterală a Germaniei mai mult ca sigur fără Angela Merkel cancelar.

Până la urmă, a existat un acord

După ore întregi de dezbateri aprinse, liderii europeni au decis să înființeze chiar structuri externe de reținere a migranților în nordul Africii, dar și centre închise pe teritoriul european, cu precădere în Italia.

Nu a fost ușor ca guvernul de la Roma să fie convins – Conte a acceptat doar în condițiile în care responsabilitatea va fi împărțită cu celelalte state.

A fost rodul unei coordonări de ultim moment între Roma și Paris, președintele Macron dând asigurări că europenii îi vor ajuta pe italieni, copleșiți de fenomen, să-i înregistreze pe migranți și să trieze dosarele, astfel încât să determine în timp cât mai scurt cine se califică într-adevăr la statutul de azilant și cine trebuie trimis, cât mai repede, de unde a venit.

Italia, Grecia, Spania, Malta și Cipru, țări care au gestionat singure de ani de zile presiunea migratorie, au sperat într-o modificare a Acordului Dublin, potrivit căruia statul membru în care un solicitant de azil pune piciorul este responsabil cu prelucrarea cererii. Nu a fost cazul. Sistemul Dublin rămâne neschimbat, dar de acum înainte europenii trebuie să ajute.

Nu în ultimul rând, pentru a se obține acordul statelor din Grupul Visegrad, sistemul cotelor obligatorii de primire a azilanților a fost abandonat. În schimb, statele care îi vor primi vor fi la rândul lor ajutate. O mare victorie pentru Orban & Co.

Una peste alta, cancelara Angela Merkel a declarat ulterior că obținerea unui acord pe tema migrației reprezintă un semn bun, însă a recunoscut că statele membre rămân divizate.

„În general, după o discuție intensă cu privire la cea mai provocatoare temă pentru UE, și anume migrația, este un semn bun că am ajuns la un numitor comun. Încă mai avem multe eforturi de făcut”, a spus Merkel după încheierea reuniunii.

Diavolul se ascunde în detalii

Un acord de principiu există, dar aplicarea lui se anunță dificilă.

„În ceea ce privește acordul nostru privind migrația, este mult prea devreme să vorbim despre un succes”, a avertizat președintele Consiliului European, Donald Tusk, în cadrul unei conferințe de presă după două zile de discuții la Bruxelles.

Într-adevăr, multe obstacole sunt de rezolvat.

Unul este chiar la Berlin. Nu se știe cum va fi primit acest acord de către conservatorii din CSU. Duminică seara, surse politice dădeau ca sigură demisia ministrului de Interne Horst Seehofer, liderul CSU. O prăbușire a coaliției de la Berlin ar însemna nu doar sfârșitul politic al lui Merkel, ci chiar ruperea acordului și drum deschis către cele mai negre scenarii la nivel european.

Pe de altă parte, rămâne de văzut dacă sprijinul promis din partea europenilor chiar se va concretiza. Și dacă, tehnic vorbind, acesta va exista, oare chiar va fi de un real folos? Să ne imaginăm un centru închis, cu mii de migranți așteptând să le fie clarificată situația. Și să ne imaginăm zeci sau poate sute de funcționari, din state membre diferite, vorbind limbi diferite, din culturi administrative diferite, încercând să rezolve problema. Vor reuși ei să colaboreze eficient?

Apoi, se pune problema centrelor înființate pe teritoriul african – poate propunerea cea mai atrăgătoare pentru mulți lideri europeni, mai ales dintre cei mai conservatori.

Dar pentru organizarea unor astfel de centre extrateritoriale trebuie obținut, evident, acordul statelor în cauză. Africanii vor pune condiții, vor exista negocieri și, în cel mai bun caz, va trebui plătit un preț. Cine să-l plătească? Aceasta este o întrebare și ne amintim cât de greu a fost ca statele membre să găsească miliardele de dolari pentru Turcia în vederea închiderii rutei balcanice. De data aceasta nu e exclus ca prețul să fie chiar mai piperat decât cele 6 miliarde de euro promise Ankarei.

Urmează problema gestionării centrelor, odată ce ele vor fi construite – iarăși, o sarcină deloc simplă, pe teritoriul african. Trebuie mai întâi rezolvate complicatele probleme concrete, de la relațiile cu triburile băștinașe și până la utilități.

Apoi, vorbim despre regiuni în care terorismul islamist se manifestă din plin și este de presupus ca asemenea centre sau personalul acestora să devină ținte pentru jihadiști. Asemenea structuri nu pot funcționa fără o pază militară puternică.

Sunt europenii pregătiți pentru așa ceva? În orice caz, ar fi prima misiune care va putea să pună cu adevărat la încercare cooperarea militară europeană. Ceea ce ar putea fi o acțiune cu bătaie lungă.