Cum au triumfat greierii asupra furnicilor în Europa

Charlemagne

266
7 minute de lectură

Vechile reguli fiscale nu mai există

Foto: pixabay

CA SĂ EXPLICĂM o poveste complicată, e de folos o fabulă. Cei care au urmărit ultima criză a zonei euro s-au întors adesea la povestea lui Esop cu furnica, cea care a lucrat din greu toată vara înainte de venirea iernii, și a greierului, care a lenevit cât a fost vremea caldă, doar ca să vină la cerșit pentru ceva merinde, când a venit frigul. Zona euro, în această redare simplistă, s-a împărțit între furnici și greieri. Pe de o parte, erau țările bogate, din nord, cum este Germania, care și-au reformat economia și au cheltuit puțin în lunga vară a anilor 2000. De cealaltă parte, erau greierii risipitori, ca Grecia și Italia, care au acumulat deficite zdravene, sau și-au lăsat economia ineficientă neatinsă, ceea ce a provocat durere atunci când a lovit criza financiară. Pentru furnici, asta a fost o răzbunare. Când greierii au venit la cerșit, au fost obligați să trăiască precum furnicile, cu reguli stricte privind cheltuielile și reforme economice adesea dureroase. Zgomotele de nemulțumire au fost ignorate. Furnicile domneau.

La mai puțin de un deceniu, iată că greierii au câștig de cauză. Statele membre UE au fost de acord să facă praf regulile de cheltuială pentru a putea face față catastrofei economice provocată de Covid-19. Spania a lansat un stimulent în valoare de 3% din PIB. Franța a pus la bătaie cheltuieli care se ridică la 2% din PIB. Chiar și Germania, regina coloniei de furnici, s-a alăturat. Berlinul a trecut peste regula sa de „black zero” (zero negru), care insistă asupra unui buget federal echilibrat, cu un pachet de stimulente în valoare de 4% din PIB. Ba chiar va împrumuta 156 miliarde de euro pentru a plăti acest pachet. „Nu există reguli”, spune Claus Vistesen, economist la Pantheon Macroeconomics, pentru a sintetiza noua stare de spirit. „De ce să nu faci lucrurile pe picior mare?”.

De fapt, greierii au mers pe burtă și au câștigat teren de ani buni. S-au întețit mormăielile de nemulțumire despre regulile fiscale mult iubite de furnici – care ar trebui să limiteze deficitele guvernamentale la 3% din PIB și datoria națională la 60% din PIB. Eufemismul preferat pentru un efort concertat de a dilua regulile a fost „flexibilitatea”, oferindu-i Comisiei Europene drepturi de a arăta cu degetul în privința bugetelor individuale ale statelor membre. Alte eforturi de a introduce o felie specială din cheltuieli pentru politicile de mediu, care vor reprezenta o proporție din ce în ce mai mare din cheltuielile guvernamentale în deceniile următoare, au câștigat teren. O briză ideologică bătea deja în favoarea celor care voiau cheltuieli mai relaxate. Noul coronavirus a transformat-o în uragan.

Odinioară, furnicile erau sprijinite la cele mai înalte niveluri ale instituțiilor europene. Principalii avocați ai austerității au schimbat însă placa. Comisia a devenit din ce în ce mai relaxată în privința cheltuielilor. La începutul deceniului trecut, Banca Centrală Europeană era printre vocile cele mai puternice pentru austeritate. Jean-Claude Trichet, președintele de atunci al BCE, implora țările să își țină cheltuielile în frâu, dacă nu vor să se ruineze. La finele deceniului, succesorul lui Trichet, Mario Draghi, practic ruga în genunchi țările să cheltuiască mai mult – un apel pe care succesoarea sa, Christine Lagarde, l-a preluat. Alți lideri stau acum în jurul mesei principale a Europei. Doar doi veterani ai crizei originare a zonei euro mai sunt la conducerea țărilor lor: prim-ministrul olandez Mark Rutte și cancelarul german Angela Merkel. Nu este deloc surprinzător faptul că atât Rutte, cât și Merkel se înclină în fața pozițiilor ortodoxe are erei precedente, la creionarea cărora au contribuit. În alte locuri, sângele proaspăt a adus cu el un nou mod de gândire.

Mentalitatea de furnică este încă puternică în unele țări. Olaf Scholz, ministrul german al finanțelor, se laudă că doar corectitudinea fiscală anterioară a fost cea care a permis o asemenea reacție pe scară largă la criză, „fără ca cineva să clipească din ochi”. Acest argument este repetat de oficialii olandezi, care își justifică decizia de a-și slăbi curelele fiscale, referitor la dieta lor strictă anterioară. O astfel de poziție este subminată de faptul că țările cu finanțe mai lejere au acum aceeași posibilitate de a se împrumuta și de a ieși de la ananghie prin cheltuieli. Parisul a promis că va arunca cu bani, ca reacție la criză. În ciuda faptului că a avut un deficit în fiecare an pe perioada ultimelor două decenii, costul împrumuturilor guvernului francez este doar fracțional mai mare decât cel al Olandei, care a avut surplus după 2016.

Scara crizei Covid-19 oferă o întorsătură nihilistă fabulei lui Esop. Uneori, iarna este atât de grea, încât comportamentul anterior devine irelevant. Criza care va veni va lovi finanțele țărilor UE, fie că au fost parcimonioase, ori lacome înainte. Olanda a pus deoparte, ca o veveriță, circa 30 de miliarde de euro în surplusuri după 2016. Dar asta este o nimica toată, față de cele 90 de miliarde euro pe care ar putea fi acum nevoită să îi împrumute. Practic, fiecare țară va ieși din criză cu datorii hipertrofiate și cu un deficit balonat. Să te lauzi că ai finanțe ceva mai sănătoase, pe un asemenea fundal, e ca și cum te-ai îmbățoșa că ai chipul cel mai curat într-un concurs de trântă în noroi.

Țopăind nebunește

Foto: pixabay

Greierii nu obțin tot ce vor ei. Pe 25 martie, Parisul și Roma au condus un grup de nouă țări care au cerut ca UE să emită datorii reciproc garantate, ca răspuns la criză. Această idee este respinsă la Berlin și la Haga. Este mai probabil un compromis prin care țările care se chinuie să plătească pentru reacția la Covid-19 să poată accesa fonduri de salvare, fără condiții prea stricte. La începutul deceniului, greierii ar fi sărit pe o asemenea ocazie; acum ei tună și fulgeră că furnicile nu au capitulat mai mult.

În acest fel, greierii repetă o greșeală a furnicilor. În loc să construiască o politică fiscală care să funcționeze pentru ambele tabere, furnicile i-au obligat pe greieri să adopte obiceiuri de furnici. Drept consecință, nemulțumirile au crescut și populiștii au prosperat în sudul Europei, care s-a reîntors la instinctele ei fiscale imediat ce s-a ivit oportunitatea. În mod similar, un val de risipă ca reacție la o criză nu îi va obliga pe unii ca Germania să adopte o politică fiscală laxă pentru întotdeauna. Deja, furnicile de la Bruxelles și din capitalele naționale bombăne că va fi nevoie de disciplină fiscală pentru a pune ordine în finanțele publice, odată ce va fi trecut această criză. Ambele tabere trebuie să recunoască faptul că soarta lor este aceeași. În loc de țiuit triumfal, ar fi cuvenit un compromis între furnică și greiere. O pace de durată este mai bună de fiecare dată decât hegemonia temporară.■


Acest articol a apărut în secțiunea Europa din ediția tipărită a The Economist, sub titlul „Zona euro a lui Esop”

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele