
Excepții și reguli
Ediția tipărită | Finanțe și economie – 28 martie 2019
MULȚI OAMENI fac haz de macroeconomie. Dar orice teorie care trebuie să explice atât Argentina, cât și Japonia, merită simpatie. De ce, în particular, este inflația atât de încăpățânat de înaltă într-una, și de joasă, în cealaltă? În Argentina, prețurile de consum au fost cu 50% mai mari în februarie decât anul trecut, cea mai rapidă creștere după 1991. In Japonia, în aceeași perioadă, inflația a fost de mai puțin de 0,2%, egalând cea mai joasă rată din 2016.
Inerția din ambele țări este năucitoare. Inflația a rămas scăzută în Japonia, în ciuda unei piețe a muncii foarte compacte (șomajul a rămas la 2,5% sau sub acest prag timp de peste un an), și înaltă în Argentina, în ciuda unei economii în scădere rapidă: PIB-ul său s-a contractat cu peste 6% an-pe-an în al patrulea trimestru al lui 2018.
Desigur, cele două țări i-au uluit demult pe economiști. În 1950, PIB-ul per capita al Argentinei era de trei ori cât cel al Japoniei, potrivit bazei de date Maddison Project. Fundația caritabilă Eva Perón, condusă de soția președintelui, a trimis 100 de tone de ajutoare pentru japonezii distruși de război. Mii de japonezi au emigrat în direcția opusă, creând o populație de 23.000 de nipo-argentinieni până la finele anilor ‘60.
Dar căile economice ale celor două țări au mers apoi în direcții decisiv diferite. PIB-ul per capita al Japoniei l-a eclipsat pe cel al Argentinei prin 1970 și este acum de două ori mai mare, măsurat la paritate de putere de cumpărare. Succesul Japoniei și eșecul Argentinei au sfidat prognozele. Simon Kuznets, care a câștigat premiul Nobel pentru economie în 1971 pentru lucrarea sa despre creștere (?), a spus-o cel mai bine: există patru tipuri de țări în lume – dezvoltate, nedezvoltate, Japonia și Argentina.

Indicele prețurilor de consum, % creștere anuală
Decidenții politici din ambele țări au încercat din greu să le facă să fie „normale” din punct de vedere macroeconomic. După ce Shinzo Abe a devenit prim-ministrul Japoniei în 2012, banca centrală a promis să ridice inflația la 2% în aproximativ doi ani, prin creșterea achizițiilor sale de active. După ce Mauricio Macri a câștigat președinția argentiniană la finele lui 2015, banca centrală a promis să ridice ratele dobânzilor suficient de mult ca să reducă inflația sub 17% în 2017 și la 12% în 2018, pavând calea spre o țintă de inflație de 5% după aceasta.
În ambele cazuri, aceste cadre politice noi și ambițioase au părut să ofere o ieșire decisivă dintr-un trecut dureros. În Japonia, oficiali ai băncii centrale se resemnaseră anterior cu o deflație slabă, sau chiar o salutaseră, redefinind eșecul ca pe un succes. În Argentina, guvernul anterior reacționase la inflația înaltă pur și simplu prin trucarea cifrelor, raportând fals eșecul ca pe un succes.
Optimismul timpuriu s-a evaporat însă. Ambele guverne au fost forțate să-și revizuiască țintele și instrumentele pentru atingerea acestora. Atunci când presiunea prețurilor s-a dovedit mai încăpățânată decât se aștepta Argentina în 2017, guvernul a relaxat țintele sale de neatins ale inflației, ca să le alinieze mai bine cu realitatea. Această ajustare i-a făcut însă pe investitori să își piardă încrederea în determinarea autorităților de a rezolva problema prețurilor în ascensiune. În Japonia, mulți comentatori cred că banca centrală ar trebui să diminueze ținta aparent de neatins a inflației, de 2%, spre ceva mai realizabil. Dar, la fel cum investitorii interpretează exagerat dovezile de relaxare din Argentina, ei se precipită pe orice semn de înăsprire în Japonia. Orice ajustare a țintei băncii centrale va fi, probabil, greșit interpretată ca modificare a politicii ei, în loc de recunoaștere a realității. Dată fiind experiența lor trecută, niciuna dintre cele două bănci centrale nu se bucură de beneficiul îndoielii (?).
Într-adevăr, amintirile din trecut creează self-fulfilling prophecies. Deținătorii de devize argentiniene au multe cicatrici, inclusiv hiperinflația, devalorizarea, re-denominalizarea și corralito, care le-a înghețat depozitele în 2001. Prin contrast, yenul este considerat o monedă de refugiu. Când sunt probleme, investitorii se retrag repede din moneda argentiniană, în timp ce japonezii se refugiază repede în a lor. Recentele scăderi ale péso-ului, care a pierdut peste 10% până acum, anul acesta, după ce s-a prăbușit cu 50% anul trecut, sunt una dintre cauzele recentei accelerări a inflației. Aprecierile periodice ale yenului au avut efectul opus în Japonia.
Istoricul nefericit al fiecărei bănci centrale diminuează, de asemenea, influența lor asupra negocierilor salariale. În ambele țări, lucrătorii cer ca plata lor să țină pasul cu presiunile prețurilor pe care le simt, nu cu inflația pe care o promite banca centrală. În timpul shunto (sau ofensivei salariilor) de primăvară, marile companii și sindicate ale Japoniei negociază la sânge acordurile salariale care vor stabili un reper pentru alte părți ale economiei. Companii ca Panasonic, Hitachi și Toshiba au oferit anul acesta creșteri ale salariului de bază de doar 0,3%, potrivit firmei de cercetare Capital Economics.
Argentina are un set similar de negocieri, numite paritarias. Unii economiști se așteaptă ca ele să ducă la creșteri salariale de 30-35% anul acesta, ceea ce va contribui la menținerea unei inflații inconfortabil de mari. În unele părți ale Argentinei, anul școlar, care începe în martie, a fost amânat din cauza grevei profesorilor, care cereau creșteri salariale pentru a compensa inflația de anul trecut și de anul acesta, oricare ar fi ea.
Tendințele inflaționiste ale Argentinei reflectă lunga ei luptă pentru a se întinde cât îi este plapuma. Tendința deflaționistă a Japoniei reflectă o luptă de a trăi la înălțimea mijloacelor ei. Rata națională de economisiri a Argentinei a fost în medie de doar 17% din PIB în ultimii 30 de ani, prea scăzută pentru a îndeplini ambițiile sale de investiții. Drept consecință, ea a înregistrat un deficit al contului său curent cu restul lumii în 30 din ultimii 40 de ani. Japonia, pe de altă parte, are un surplus din 1981. Și este acum cel mai mare creditor net internațional al lumii. În ciuda unor semne de schimbare, corporațiile Japoniei încă depozitează banii și alte active financiare, în loc să le risipească pe salarii mai mari sau pe dividende, pe care o economie bogată și le-ar putea permite.
Există patru tipuri de țări în lume: dezvoltate, nedezvoltate – și economiile din fiecare dintre aceste două categorii care cred că sunt în cealaltă.
Acest articol a apărut în secțiunea Finanțe și economie din ediția tipărită a The Economist, sub titlul „Excepții și reguli”