Ediția tipărită | Europa

27 septembrie 2018

PRODUSUL a o mie de compromisuri, un amalgam de viziuni ale unor generații întregi, o formă de guvernământ fără precedent sau egal: UE este un animal ciudat. Unicitatea ei îi conferă un anume mister. Nimeni nu știe sigur cât este de durabilă. Nu este deci de mirare că votul Marii Britanii din 2016 de a ieși le-a dat coșmaruri unora de la Bruxelles. Niciun stat membru nu o părăsise înainte. Procesul plecării a început să fie codificat doar în 2009, în articolul 50 al Tratatului de la Lisabona. Putea această piesă de domino să se lovească de alta în căderea sa: de Danemarca, sau poate chiar Franța? Putea crea un precedent pe care să-l urmeze alții: putea să dărâme UE?

Se spune că imaginile de televiziune ale victoriei adepților Brexit din dimineața anunțării rezultatului ar fi paralizat-o pe Angela Merkel. Liderii UE erau îngrijorați mai ales de posibilitatea ca marea Britanie să folosească interesele și perspectivele diferite ale celorlalte 27 de state membre rămase ca să le joace unul împotriva altuia și să obțină condiții generoase, păstrând beneficiile apartenenței, dar nu și costurile. Așa că s-au grăbit să construiască un front comun. Donald Tusk, președintele Consiliului European, a telefonat în secret șefilor de guvern înainte de referendum. Doamna Merkel i-a invitat pe câțiva la Berlin în zilele imediat următoare. „Ne era realmente teamă de spargerea consensului”, spune un oficial de la Bruxelles.

Nu s-a spart. Liderii au aprobat liniile directoare pentru Michel Barnier, negociatorul șef al Comisiei Europene pentru Brexit, cu o ușurință surprinzătoare și cu o rundă de aplauze. Frontul a rezistat și atunci când, la începutul acestui an, focusul negocierilor s-a mutat pe viitorul relației dintre UE și Marea Britanie – unde posibilitatea unui dezacord între cei 27 era mai mare decât în cazul acordului inițial de divorț. Au ieșit la suprafață unele mici diferențe. Franța este mai fermă decât Germania asupra necesității unei declarații detaliate despre relația viitoare, de pildă. Polonia a sugerat recent, deși fără succes, renunțarea la insistența UE privind o frontieră invizibilă între Irlanda de Nord și Irlanda. Dar pe coridoarele instituțiilor UE, limbajul precaut despre viitoarele întâlniri la vârf asupra Brexit – o reuniune a Consiliului European pe 18 octombrie și un summit extraordinar, așteptat la mijlocul lui noiembrie – nu ascunde de fapt sentimentul de satisfacție, sau cel puțin de ușurare.

În parte, este justificat. UE s-a mișcat repede pentru crearea unui consens și l-a menținut. Reprezentanții naționali de la Bruxelles spun că Barnier și Tusk, uneori cu doamna Merkel în

spatele lor, au coalizat în mod abil guvernele în acest proces. Barnier nu stăpânește mereu detaliile, dar Sabine Weyand și Stefaan De Rynck, adjuncții săi, le stăpânesc. Impresia de profesionalism și de consecvență crește, prin comparație cu leadershipul britanic, care a fost caracterizat de prea mare încredere în sine (lansând prematur procesul Articolului 50), de neclaritate (prin elaborarea unei propuneri pentru Brexit de-abia vara aceasta, la mai mult de un an în cadrul procesului de doi ani) și de gafe diplomatice (demonizarea UE și lauda cu planurile de a o diviza și cuceri, uitând că cei de pe Continent pot să citească și ei ziarele britanice). Contrastul deloc măgulitor nu i-a încurajat deloc pe aliații Marii Britanii să cheltuiască un capital politic pentru a rupe rândurile.

Doi factori mai ales au împiedicat fragmentarea europeană atunci când erau așteptați să o grăbească: proximitatea și populismul. Țările cele mai apropiate de Marea Britanie erau considerate inițial drept vocile cele mai conciliatoare printre cei 27, deoarece aveau de pierdut de pe urma unui Brexit dur sau haotic. Totuși, olandezii și danezii sunt adesea printre cei mai duri din sală, dezvăluie reprezentantul unei țări la UE, deoarece ei ar suferi cel mai mult de pe urma unui Brexit care să confere avantaje nemeritate Marii Britanii. Între timp, valul populist care mătură Europa a întărit, nu a diminuat, hotărârea principalilor lideri. Cu cât este mai mare amenințarea din partea euroscepticilor, cu atât mai hotărâți au devenit ei că Brexitul nu va putea fi considerat un succes pentru Marea Britanie. Pe măsură ce se înfierbântă dezbaterile pe teme asociate, precum migrația, spațiul și energia disponibile pentru dispute asupra Brexitului s-au redus.

Cel mai important dintre toate, coeziunea de bază a UE s-a dovedit mai mare decât era anticipat. Pe fundalul unor dispute privind cotele de migrație sau împărțirea riscurilor financiare din zona euro, politicienii de pe ambele maluri ale Canalului Mânecii au subestimat puterea consensului asupra modelului fundamental de afaceri al UE. Calitatea de membru vine cu beneficii comune, care se bazează pe reguli comune și nu sunt disponibile pentru terțe țări. Sprijinul pentru UE al statelor membre rămase a crescut după votul pentru Brexit. Politicienii eurosceptici, precum Marine Le Pen din Franța și Matteo Salvini din Italia, și-au diminuat ostilitatea față de rămânerea în club.

Continuând drumul de bine, de rău

Această revelație fericită trebuie să fie temperată de gândul la ce ar fi putut să fie. Ieșirea Marii Britanii nu este un succes pentru UE. Cea de-a doua economie a sa ca mărime, una dintre cele două puteri militare serioase ale sale și părintele pieței unice pleacă pentru că nu putea să tolereze calitatea de membru egală pentru toată lumea. În august 2016, think tankul Bruegel a publicat o lucrare care propunea un statut de „parteneriat continental”, parte înăuntru, parte în afară, care ar păstra Marea Britanie legată de UE, dar ar și pregăti calea spre o Europă cu mai multe viteze. O organizație mai dinamică și mai încrezătoare ar fi putut să prindă ideea și să folosească oportunitatea de a deveni mai pluralistă și mai versatilă. Rigiditatea UE în astfel de probleme poate să o ajute să-și mențină integritatea pe termen scurt, dar este și un handicap pe termen lung.

Negocierile pentru Brexit au pus o oglindă în fața UE. Logica suveranității comune este prea puternică pentru ca decizia Marii Britanii să fi pornit un efect de domino. Dar nu este atât de puternică pentru ca clubul să se poată reinventa ca să cuprindă o gamă mai largă de forme de integrare. El nu se va dezmembra, dar se va târî înainte, nesatisfăcând total decât puțini oameni, și totuși rămânând rezistent. Dacă UE nu ar exista, cineva ar trebui să o inventeze – și apoi, câteva momente după asta, să înceapă să se plângă de ea.

Acest articol a apărut în secțiunea Europa a ediției tipărite a The Economist, sub titlul „A lonely domino”