Cum deraiază democrațiile

16 minute de lectură

Pandemia se întinde încet, dar sigur. Conducători populiști, animați de teorii ale conspirației, preiau instituții și schimbă reguli ale jocului democratic, într-un fel de lovitură de stat lentă și tăcută. Garanțiile democratice, scrise cu litere de foc în Constituții și legi, par să nu conteze pentru ei.

La 25 februarie 2018, jurnalistul slovac de investigații Jan Kuciak, de 28 de ani, cădea secerat în propria casă sub gloanțele unor ucigași de profesie. În atac își pierdea viața și partenera jurnalistului, aflată în aceeași locuință la acea oră a dimineții.

Înainte de a fi omorât, el era pe punctul de a finaliza o investigaţie privind legăturile dintre organizația criminală italiană „Ndrangheta” şi politicieni din Slovacia.

Recent, autoritățile slovace au spus că au în custodie trei suspecţi, care au vizitat locuinţa lui Kuciak de cel puţin şapte ori înainte de asasinat. 

Aceştia ar fi susţinut în fața atacatorilor că au fost angajaţi de un asociat al unui puternic om de afaceri din Slovacia, care însă nu a fost acuzat pentru crimă.

După cum scria în Politico Drew Sullivan, cofondator și editor al Organized Crime and Corruption Reporting Program (OCCRP), la un an după uciderea jurnalistului slovac, „țări precum Ungaria, Rusia, Serbia, Muntenegru, Kosovo și majoritatea statelor din Asia Centrală sunt conduse de partide politice care folosesc crima organizată ca parte a structurilor lor de conducere”.

Globalizarea nu a adus numai comerț liber, delocalizări sau produse gândite în SUA și fabricate în China. A adus și oportunități transfrontaliere pentru crima organizată, de neimaginat cu ceva timp în urmă. Să-i dăm din nou cuvântul lui Sullivan:

De circa 20-30 de ani, crima organizată s-a globalizat cu ajutorul a ceea ce noi numim industria serviciilor criminale – bănci occidentale, firme de avocatură, negustori de vize, firme de informații de afaceri, fonduri speculative și reprezentanți ai grupurilor de interese. Apoi, totul a devenit din ce în ce mai politic, cu investiții în campania pentru Brexit, în grupuri extremiste și naționaliste. Banii au subminat democrația…”

Slovacia, țara lui Jan Kuciak, este condusă de o coaliție formată dintr-un partid de centru-stânga, membru al familiei socialiste, și o formațiune naționalist-populistă, cu puternice accente eurosceptice. Robert Fico, premierul inițial al acestei coaliții, și-a dat demisia imediat după asasinarea jurnalistului. Locul i-a fost luat de Peter Pellegrini.

În ultimii ani, Bratislava a evitat coliziunile directe cu Bruxelles-ul, așa cum nu au făcut suratele sale din V4 Ungaria și Polonia. Dar din interior se fac auzite aceleași acuzații ca în cazul tuturor celorlalte regimuri iliberale: o politică autoritară, corupție protejată la nivel înalt, încercări de control asupra presei și societății civile.

Privită din afară, Slovacia ar putea părea varianta soft a regimurilor autoritariste și populiste ce tind să se instaureze în Uniunea Europeană și în vecinătăți, sub diferite forme.

Boala care se extinde

Un fel de pandemie se extinde încet, dar sigur, cu girul unor alegători seduși de limbajul direct al populiștilor (care se dau drept „oameni obișnuiți, din popor”), marginalizați de avântul globalizării, îndopați cu teorii ale conspirației pe care le sorb în lungile zile și nopți petrecute pe rețelele de socializare, seduși de promisiunile de ordine, dar mai ales de reîntoarcere la un trecut idealizat, glorios și incert.

Putem vorbi despre Turcia lui Erdogan, despre Ungaria lui Orban, Serbia lui Vucic sau despre Polonia lui Kaczinski (adevăratul conducător, fără funcție oficială în stat). Putem găsi elemente comune în Cehia și Slovacia, în Moldova confiscată de oligarhul Vladimir Plahotniuc sau, bineînțeles, în România controlată neoficial de președintele Camerei Deputaților, Liviu Dragnea.

Toți aceștia par să fi înțeles un lucru simplu: instituțiile democratice nu sunt făcute pentru a rezista în fața unui asalt bine organizat. Democrația, domnia legii și separația puterilor sunt fragile, acestea există doar în măsura în care cei care ocupă structurile-cheie din stat doresc să le aibă.

Pare că italianul Curzio Malaparte, un autor interbelic cunoscut pentru cartea sa „Tehnica loviturii de stat”, i-a inspirat pe acești lideri de tip nou.

Susținător a lui Mussolini în anii ascensiunii acestuia, Malaparte a devenit repede un contestatar al lui „Il Duce”.

Cartea despre care vorbim a apărut în 1931 la Paris, acolo unde autorul se refugiase. Deranjat de apariția cărții, Mussolini, l-a chemat pe autor în țară . Și, în mod absolut surprinzător, Malaparte chiar s-a întors, vrând probabil să arate că nu se teme. A fost, bineînțeles, băgat la închisoare, apoi pus în domiciliu forțat.

Dar de ce este atât de interesant Malaparte? Măcar pentru că, în accepțiunea sa, loviturile de stat nu sunt consecințele firești ale unor transformări politice și sociale care cer, imperativ, o schimbare de regim. Nu sunt acțiuni eroice ale unor inițiați, în numele unui popor oprimat, dar paralizat de frică și incapabil să reacționeze – așa cum autorii acestor lovituri se prezintă adesea, în căutare de legitimitate.

Pentru Malaparte, lovitura de stat este, în primul rând, o acțiune cu caracter „tehnic”. Aceasta nu presupune existența obligatorie a unei stări de necesitate, nici ridicarea maselor. Este suficientă existența unui grup de oameni hotărâți și bine organizați, în stare să „paralizeze centrii nervoși ai vieții naționale”, chiar și în condiții de relativă normalitate.

Și întrebarea este dacă nu cumva ceea ce se petrece în regiune chiar este o lovitură de stat instituționalizată, desfășurată lent și pe tăcute. Malaparte spunea că, din punct de vedere tehnic, esențială este ocuparea în timp scurt a unor centri esențiali, precum radioul, poșta sau telegraful. Azi, tehnologiile s-au schimbat…

O stare de ocupație instituțională

Încetul cu încetul, instituțiile statului sunt ocupate, populate cu oameni obedienți. În unele, precum autoritățile de reglementare, băncile centrale sau curțile de diferite niveluri, sunt implantați oameni cu mandate care depășesc patru ani, astfel încât influența să se mențină și după o eventuală pierdere a alegerilor. Așa a început Viktor Orban în Ungaria. Așa s-a întâmplat în Polonia cu membrii Tribunalului Constituțional și ai Curții Supreme. Așa se întâmplă în instituțiile publice din România.

Justiția reprezintă o preocupare specială. Evoluțiile din Ungaria și Polonia au demonstrat-o. Polonia a înlocuit o bună parte din judecătorii Tribunalului Constituțional și ai Curții Supreme. Ungaria tocmai a constituit tribunale speciale, numite de Ministerul Justiției, în care să fie judecate cauze de contencios administrativ sau legate de procesul electoral.

În România, a fost constituită o secție specială de investigare a infracțiunilor comise de magistrați, controlată de ministrul justiției și considerată de către mulți observatori drept un instrument de presiune asupra magistraților incomozi pentru putere. În Turcia, Recep Tayyip Erdogan a mers cu mult mai departe, subordonându-și direct curțile, prin Constituție. În Moldova, n-a fost nevoie de nimic – judecătorii au înțeles singuri că este cazul să anuleze alegerile municipale de la Chișinău, atunci când ele au fost câștigate de un reprezentant al opoziției.

Tot acest proces de ocupație instituțională are loc prin mijloace politice aparent democratice – uneori, se organizează consultări publice de formă, alteori, nimeni nu se mai obosește cu asta și, precum în cazul României, apar peste noapte ordonanțe de urgență.

Corneliu Bjola, profesor de studii diplomatice la Universitatea Oxford și director al Oxford Digital Diplomacy Research Group, vorbește în acest context, pe pagina Ziare.com, despre „Statul Frankenstein”.

Este un stat în care fiecare decizie are o aparență democratică, însă, de fapt, sapă la fundamentul democratic al statului respectiv. „Statul arată hidos, pare încă viu, așa cusut și bandajat. Statul dă impresia ca e stat democratic, dar conținutul este eviscerat. Mai menții Parlamentul, o fațadă de justiție, cu oameni care sunt puși acolo doar să răspundă la comenzi, dar principiile, respectul față de legi, coloana vertebrală a statului de drept, nu mai sunt”.

Dar de ce justiția? Pentru că în spate sunt banii. Justiția trebuie să protejeze, dacă nu, măcar să închidă ochii. Iar atunci când cineva își bagă nasul prea adânc în unele afaceri, pățește precum Jan Kuciak în Slovacia. Sau precum Daphne Caruana Galizia în Malta, care a sărit în aer cu mașină cu tot, în timp ce lucra la investigații legate de acordarea de vize contra bani. Sau precum jurnalistul sârb Milan Jovanovic, a cărui casă a fost incendiată. Pentru că banii trebuie protejați.

Regulile jocului se schimbă

În Cehia, premierul populist Andrej Babis este acuzat de fraudarea fondurilor europene. În Ungaria, OLAF a anunțat că a descoperit grave nereguli în gestionarea fondurilor europene, inclusiv cu implicarea ginerelui premierului Orban – justiția locală a respins însă acuzațiile instituției europene. În România, conducătorul de facto al republicii, liderul PSD Liviu Dragnea, care deține doar funcția de președinte al Camerei Deputaților, este de asemenea bănuit de implicare în fraudarea fondurilor europene. Numeroase bănuieli de corupție planează asupra unor persoane aflate la vârful deciziei în Bulgaria. În Moldova, un miliard de dolari (13% din PIB-ul micii republici) a dispărut din bănci și nimeni nu a dat de urma banilor. Există bănuieli serioase că aceștia au ajuns în zonele cu aer rarefiat ale politicii.

Controlul asupra mass-mediei reprezintă o importantă preocupare. La sfârșitul anului trecut, proprietarii celor mai multe medii pro-guvernamentale din Ungaria și-au donat pur și simplu companiile unei fundații, constituind astfel un uriaș trust în sprijinul lui Viktor Orban. În Turcia, guvernul a preluat pur și simplu publicațiile incomode – unele au fost închise, altele au reapărut cu personal schimbat. Mulți jurnaliști au fost concediați sau chiar închiși, atunci când nu au reușit să se refugieze în Occident. Poți fi arestat în Turcia și pentru o simplă postare pe rețelele sociale, care nu este pe placul regimului. Au fost cazuri. În Moldova, despre oligarhul Vladimir Plahotniuc se spune că ar controla mai bine de două treimi din mass media locală. O altă parte importantă se află sub controlul apropiaților președintelui pro-rus Igor Dodon, în timp ce doar câteva firave procente din piață mai rămân presei independente.

Un alt pas important pe care populiștii au grijă să-l facă este schimbarea regulilor jocului. Atunci când au majoritățile necesare, schimbă Constituții și legi electorale în folos propriu, așa cum a fost cazul în Ungaria. Ultimele alegeri, desfășurate în baza unei noi legi electorale, i-au asigurat lui Orban controlul a peste 60% din locurile Parlamentului, în condițiile obținerii a mai puțin de 50% din voturi de către FIDESZ.

Dar aceasta se vede mai ales în Turcia, unde o Constituție votată prin referendum, cu o firavă majoritate, de doar 51%, a spulberat practic orice garanție democratică. În Republica Moldova, guvernul controlat de oligarhul Plahotniuc a trecut prin Parlament, cu ajutorul socialiștilor pro-ruși, o lege electorală care dezavantaja clar opoziția pro-europeană. Nu au contat obiecțiile serioase dinspre instituțiile europene sau Comisia de la Veneția.

De fiecare dată, populiștii invocă puterea majorității și mandatul primit din partea „poporului” .Ei au grijă ca demersul lor de schimbare a regulilor jocului să urmeze, pe cât posibil, proceduri legale și aparent democratice, câtă vreme modificările sunt trecute prin filtrul unor instituții pe care ei deja le controlează.

În cartea sa „Ce este populismul?”, apărută în 2016, Jan-Werner Muller, profesor de științe politice la Universitatea Princeton, SUA, spulberă ideea că populiștii, odată ajunși la putere, sunt sortiți eșecului .

„Toate eșecurile populiștilor la guvernare pot fi în continuare puse pe seama elitelor care acționează din culise, acasă sau în străinătate (aici vedem din nou legătura deloc întâmplătoare dintre populism și teoriile conspirației). Mulți conducători populiști continuă să se victimizeze; majoritățile se comportă ca niște minorități maltratate. Chavez arăta întotdeauna cu degetul către mașinațiile întunecare ale opoziției – „oligarhia”, destituită oficial, continua să-i saboteze „socialismul de secol XXI”. (Când acest lucru nu părea plauzibil, putea oricând să susțină că Statele Unite sunt responsabile pentru orice eșec al Revoluției Bolivariene).

Recep Tayyip Erdogan s-a prezentat și el drept un defavorizat curajos; el avea să fie întotdeauna luptătorul de stradă din Kasimpașa, cartierul dur al Istanbulului, înfruntând cu dârzenie vechea ideologie kemalistă a republicii turce – chiar și la mult timp după ce începuse să concentreze în propriile mâini toată puterea politică, economică și culturală”.

De altfel, narațiunea populiștilor se aseamănă. Există un complot – unul intern, al „statului paralel”, și un altul extern, provenit de la instituții impersonale – Comisia Europeană, FMI sau Occidentul, în general. Când răul trebuie să aibă o față, i se atribuie cea a lui George Soros, miliardarul evreu născut în Ungaria, cel care încarnează imaginea capitalistului globalizat, care se ocupă cu speculații financiare.

Nava-amiral plutește pe Bosfor

Dintre toate democrațiile deraiate, Turcia este de departe cazul cel mai grav. Ajuns prim-ministru la începutul anilor 2000, după o severă criză financiară (cum au fost destule în istoria Turciei și a Imperiului Otoman în epoca modernă), Recep Tayyip Erdogan a fost artizanul unei refaceri spectaculoase. Turcia devenea deodată una dintre cele mai promițătoare economii emergente ale lumii și o putere regională în plină afirmare.

Reforma constituțională care a abolit rolul politic al armatei părea un pas important în direcția europenizării țării. Turcia nu a fost niciodată o democrație exemplară, dar avântul ei dădea speranțe. Cu toate acestea, tendințele autoritariste începuseră să se facă tot mai mult simțite.

Protestele tinerilor din Istanbul și din alte mari orașe au fost reprimate brutal în 2013, La sfârșitul anului, ziarul Zaman, apropiat mișcării imamului Fethullah Gulen, până atunci prieten al lui Erdogan, dezvăluia corupția din familia acestuia. Erdogan a reacționat violent, acuzând fundația Gulen că a creat o structură de stat subversivă – „statul paralel”. Au urmat epurări în poliție, procuratură, servicii secrete.

În martie 2016, deci înainte de puciul ratat din 15 iulie, Zaman a fost prima publicație preluată forțat de guvern. În timpul preluării administrative, cât timp echipa redacțională era încă acolo, a fost tipărită o ediție specială care titra: „Articolul 30 din Constituție a fost abolit”. Era vorba despre articolul care interzicea suprimarea publicațiilor sau confiscarea echipamentelor acestora.

„Pur și simplu, nu credeam că va fi posibil”, spune azi un membru al mișcării Gulen aflat în România. „Credeam că articolul 30 înseamnă o garanție solidă, dar ne-am înșelat. La fel, spuneam că nu va avea cum să închidă 1.000 de școli ale fundației, să trimită în șomaj zeci de mii de profesori și să lase pe drumuri sute de mii de copii, ai căror părinți votează. Logica ne spunea că nu are cum să o facă și, totuși, a făcut-o. Logica ne spunea că nu are cum să aresteze oameni de afaceri importanți. Și, totuși, a făcut-o”.

Puciul ratat din 2016 i-a conferit lui Erdogan, devenit președinte din 2014, ocazia de a elimina orice urmă de opoziție, reală sau presupusă, din toate structurile, și, bineînțeles, din media și din societatea civilă. Referendumul din aprilie 2017 i-a conferit, prin noua Constituție, puteri depline, mai mari decât aveau sultanii în epoca modernă.

În toți acești ani, opoziția a fost divizată, între kemaliștii elitiști, care se consideră singurii păstrători legitimi ai moștenirii lui Atatürk, naționaliști și kurzi. Iar Erdogan a știut foarte bine să speculeze breșele din opoziție.

Societatea turcă este una tânără, diversă și vibrantă, cu elite excepționale, cu o viață culturală bogată, cu universități bine cotate la nivel mondial, cu o clasă antreprenorială și managerială foarte puternică.

Iar răspunsul la autoritarismul lui Erdogan a fost unul pe măsură. Au existat manifestații de protest la care au luat parte chiar și un milion de oameni, așa cum a fost cazul marșului din iulie 2017 pentru eliberarea jurnaliștilor și academicienilor închiși. Cu toate acestea, Turcia, cândva o democrație cu probleme, dar promițătoare, a ajuns azi o dictatură consacrată prin legi.

Iar acum câteva zile, regimul și-a adus aminte și de liderii protestelor din Parcul Gezi, din 2016. Arestați imediat după puciul ratat din 2016, universitarii, activiștii din societatea civilă și artiștii care s-au situat atunci în primele rânduri ale protestului și-au aflat acuzațiile: încercare de răsturnare a guvernului. Iar procurorii cer închisoarea pe viață.

Ovidiu Nahoi
Ovidiu Nahoi, jurnalist român, este redactor șef al Radio France Internationale România. Și-a început cariera în 1990 în cadrul primului post de radio independent din România, Unifan/Uniplus, ca prezentator și redactor de știri.

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele