Cum nu se crește o generație

32

România are o încredere efervescentă în tineri, de la care așteaptă nimic mai puțin decât salvarea patriei. Tinerii sunt deschiși la minte, au acces la un câmp aproape nemărginit de informații și sunt deja mai distanțați de trauma intelectuală a României comuniste, având astfel destulă încredere în sine încât să schimbe istoria.

Nu știu dacă vi se întâmplă și dumneavoastră, dar această convingere îmi este deseori zguduită de unele interacțiuni cu membrii generațiilor tinere. Motivul îndoielilor mele este zelul generalizat al tinerilor de a se exprima asupra oricărui lucru, indiferent de măsura lor de informare. Fără vreun semn aparent de autocenzură sau introspecție, mulți dintre reprezentanții tineretului patriei sunt gata să își lămurească predecesorii de realitățile lumii.

Dacă vi se pare că greșesc și că întrec măsura, tocmai acest articol, în mod ironic, vă poate servi ca dovadă a acestei realități, nefiind altceva decât polologhia ingrată a unui tânăr de 25 de ani.

Pus în fața celor nerăbdători să-și dea cu părerea despre lucruri pe care nu le cunosc, de multe ori le-am pus la îndoială acestora intelectul — te-ai gândi că acesta aduce cu el și abilitatea de autocenzură. Însă această predispoziție de a epata este uneori prezentă și la oameni pe care îi bănuiesc de o inteligență peste medie și, ca atare, nu-mi doresc să mă reduc la explicația prostiei.

Concluzia la care am ajuns mi se pare una mult mai rezonabilă decât aceasta: generațiile tinere sunt susceptibile acestui narcisism tocmai din cauza fascinației infantilului care caracterizează România post-comunistă.

Încă de când s-a ivit generația mea, societatea românească era captivată de o idee mistică a tineretului născut după revoluție care o va scăpa de mentalitatea ei comunistă, de impostura și nonvaloarea de la nivelurile înalte, și de așteptările ei prea joase. Văzându-și viața irosită de comunism, societatea a fost convinsă că nu are ce să-i învețe pe tineri și, în loc să îi educe pe aceștia, s-a aliniat în fața lor pentru a le cere sfatul și îndrumarea.

Astfel, generația tânără s-a trezit direct cu un microfon în față, cu responsabilitatea întregii țări pe umeri și privată de orice perioadă de introspecție în care să realizeze că este supusă greșelii sau că există oameni de la care are ce învăța. Când, atunci, ar fi putut această generație să realizeze că există lucruri pe care nu le cunoaște și întrebări la al căror răspuns are voie încă să cugete?

Disperarea la care a ajuns societatea românească după atâtea decenii de comunism este întru totul de înțeles. Însă mentalitatea căreia i-a dat naștere această disperare este una inoportună oricărei educații de valoare.

Într-o asemenea mentalitate, singurul scop pe care școala l-ar putea juca vreodată este cel de a specializa și a pregăti oameni pentru câmpul muncii. Aceasta poate fi văzută, de altfel, măcar în contextul României, ca o rămășiță a felului în care românii au supraviețuit comunismului. Dacă în fostul regim orice fel de educație culturală era înlocuită de îndoctrinarea comunistă, atunci singura atribuție de valoare rămasă în școli era cea utilitară: achiziția de îndemânări, meșteșuguri, diplome.

Însă această istorie neagră a școlilor românești nu ar trebui să ne impună aceeași percepție asupra educației și de acum încolo. Așteptările României de la tinerii ei nu se reduc la îndemânări și meșteșuguri, ci la lucruri mai înalte. De la ei se așteaptă să schimbe mentalitatea, cultura și gândirea politică a țării. Îndrăznesc să gândesc că aceste lucruri nu se pot face în lipsa unei educații în adevăratul sens al cuvântului.

Nu cred că aș exagera dacă aș spune că scopul fundamental al educației ar trebui să fie să te facă să înțelegi cât de multe nu înțelegi. Modestia intelectuală este necesară pentru a face loc înțelepciunii, care nu este înnăscută și, indiferent de inteligența individului, trebuie dobândită. Tind să cred că înțelepciunea este profund mai importantă în cârmuirea schimbării unei societăți decât orice fel de inteligență nativă.

Educația care are în vedere înțelepciunea nu este cea utilitară, ci aceea a cărui scop este căutarea în umilință a adevărului și a vieții bine trăite de dragul lor înseși. Cum ar putea, totuși, să participe cineva într-o asemenea educație dacă rămâne convins că el este răspunsul tuturor problemelor țării și lumii? Ce rost mai are să caute răspunsuri când ele emană din însăși ființa lui?

Există o tradiție filosofică bine împământenită care ar crede mai degrabă că omul se naște bun și că societatea nu face nimic decât să îl strice. Dacă, într-adevăr, credeți asta, atunci și pentru România soluția este să nu stricăm puritatea înnăscută a tinerilor cu asemenea elemente otrăvitoare ca educația. Dacă aveți dreptate, atunci probabil că greșesc eu, iar soluția va veni de la generația mea un pic mai târziu decât a fost prevestit — o generație cu mai puțin interes pentru istorie și mai puțin pervertită de cultură este greu de imaginat.

Însă, dacă totuși credeți că răspunsul are mai mult de-a face cu înțelepciunea decât cu astrele, ar trebui să luați în considerare cât de tare dăunează acest fetiș al tinereții.

O civilizație care pune preț pe înțelepciune se construiește greu, dar poate că merită construită. Iar generațiile care au supraviețuit ororii comunismului au cum contribui la aceasta. Poate că în locul așteptării unor satisfacții imediate de la o generație tânără și neinițiată, ar trebui să o ajutați voi pe aceasta stând strajă împotriva impulsivității și grabei tinerești a acesteia. Poate am putea să ne preocupăm mai tare să avem cine să educe decât să avem cu cine să votăm în următoarele zece minute. Poate, în spiritul cumpătării și înțelepciunii, am putea înlocui așteptările ca România să devină brusc altceva decât este cu o râvnă de a ne asigura că memoria fostului regim nu va fi uitată.

Poate că așteptarea înțelepciunii este mai covârșitoare decât speranța într-o generație salvatoare, dar dacă ea este într-adevăr singura soluție, atât timp cât vom crește noi generații ridicând impertinența la nivel de virtute, vom continua să luptăm împotriva noastră.

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele