Cum s-au îndrăgostit brusc comuniștii de capitalism!

77
6 minute de lectură

DNA se afirmă ca o organizație care are foarte multe dosare de instrumentat. Dar, în același timp, are la fel de multe prejudicii de recuperat, iar în această privință nu prea se face remarcată. Asta, deși „îndemnul” fratelui mai mare, american, sună limpede: „Eradicați corupția, recuperați prejudiciile!”.

Bine, bine, dar dacă banii furați pe timp de criză nu mai sunt în România, ce să se mai recupereze? Păi, din câte se vede, economisirea n-a scăzut, leul s-a depreciat modic, semn că fondurile deturnate ar mai fi aici. Și asta, pentru că dobânzile nu s-au micșorat agresiv. N-au urmat trendul indicat de cei mai trendy analiști ai momentului. Dimpotrivă, dobânzile au rămas la un nivel care le-a permis să scoată în evidență lăcomia celor ce ar fi putut să expatrieze banii și cărora li s-a promis protecție politică.

Sigur că temeri că masa monetară se va comprima în paralel cu valuta ce putea pleca au existat. Motiv pentru care s-a urmărit cu obstinație ca rezerva valutară să fie mare și plasată la termene ce o făceau rapid lichidă. De aceea s-au luat mulți bani de la FMI, dar care s-au înapoiat fără a fi utilizați, deoarece nu s-au expatriat banii furați. Ca urmare a acestui fapt, PIB-ul s-a comprimat în criză, dar masa monetară a crescut continuu. 

Așadar, DNA, potrivit misiunii sale, reamintită de SUA, trebuie să recupereze în scurt timp prejudiciile, având în vedere reperele evocate, că banii sunt aici și e doar o chestiune de expertiză să fie identificați și recuperați.

Nu știu dacă în acest demers DNA s-a lovit de lipsa de cooperare a serviciilor de informații, pentru că dacă a reușit să instrumenteze cazurile, însă fără recuperarea prejudiciilor, se vede că informații a obținut. Ceea ce ar sugera că problema recuperării prejudiciilor nu s-ar regăsi la nivelul serviciilor, ci în modul de funcționare a DNA.

Haideți să vedem cum a evoluat datoria publică a României. A crescut în criză de la 13% la 40% din PIB, pentru a finanța deficitele bugetare uriașe de 9,5% din PIB din 2009, de 6,9% din 2010 și de 5,4% din 2011. Iar de la datorie, dăm o căutare pe internet, ajungem la Wikipedia și ne uităm ce scrie în dreptul ANRP. Vedem că e o autoritate ce se ocupă cu despăgubirea bunurilor naționalizate, numită pivot al corupției din România.

Până la îndatorarea masivă a României din anii de criză, pe fondul unor deficite bugetare mult peste limita de risc de 3% din PIB, prevăzută în Tratatul de la Maastricht, retrocedările au fost la scară redusă, la fel și despăgubirile. Nu ne-am vândut sau retrocedat țara, nu prea existau instrumente de piață. Deși, dacă s-ar fi lansat IPO-uri în 2009, cum a făcut Polonia, probabil că n-am mai fi avut nevoie de un acord internațional de împrumut.

Dar, până la urmă, IPO-urile au apărut, ca și cum comuniștii s-ar fi îndrăgostit brusc de capitalism! După ce a existat o mare reticență pentru instrumente de piață, dintr-odată s-a observat cât de folositoare sunt. Oare banii au ieșit mai întâi cu titlu de despăgubire, au ajuns în niște GDR-uri și apoi au intrat în IPO-uri? De aceea e nevoie de două vehicule de despăgubire, de unul de ieșire și de altul de intrare? Ce contează că IPO-urile trebuia făcute în 2009, ca să nu crească datoria publică de la 13% la 40% din PIB?! Că s-au făcut la companii deja bine capitalizate, în loc să se inițieze la societăți ce aveau cu adevărat nevoie de resurse și management privat, ca să se eficientizeze?! 

În istoria ultimilor o sută de ani, se remarcă trei intervale cu inflație ridicată care au venit pe fondul decapitalizării. Cel de după Primul Război Mondial, când țara s-a mărit, urmată de acela de la începutul crizei din anii ’30 – când străinii ne-au spus că ne dau capital, dacă mai întâi ne punem finanțele în ordine, și atunci prețul aurului din etalon a crescut foarte mult – și intervalul de la începutul anilor ’90, în care oamenii politici au încercat să facă rost de ceva capital fără să scape controlul asupra economiei, cam cum s-a văzut în Rusia.

Înainte de ultimul interval inflaționist însă, Ceaușescu a decapitalizat economia prin plata în avans a datoriei externe, astfel că „moștenirea” postcomunistă nu trebuia în niciun caz tratată cu „nu ne vindem țara!”, fiindcă era nevoie ca de aer de capitalul străinilor. După care, s-a mai și furat în plină criză. De aceea au crescut taxele și s-au făcut deficite bugetare uriașe. Așa s-a încărcat economia cu impozite și ne-am îndatorat la nivel suveran și la cel al menajelor.

Fondurile europene sunt utilizate, practic, ca să punem la loc lichiditatea care s-a „volatilizat” în criză. În acest context, ne interesează oare să recuperăm prejudiciile de la cei care ne-au lăsat fără capital? Pentru că de aceea trăim prost, pentru că avem prea puțin investit pe locuitor. 

Dar n-aș încheia aici, ci doar după ce-l aduc din nou în atenție pe Nicolae Ceaușescu: „Lumea la care unii domni vrem să revenim este una a inechității, a jafului și a asupririi. Am cunoscut-o (…) o sută de ani sub capitalism. De aceea am declarat că pentru noi a apus pentru totdeauna o asemenea cale (…) Capitalismul în România a apus pentru totdeauna. Poporul este adevăratul stăpân și va rămâne veșnic stăpân pe destinele sale, pe bogățiile țării”.

Ceaușescu a avut dreptate, epigonii săi fac tot posibilul ca societatea românească să nu mai revină vreodată la capitalism. Ce blestem pe poporul ăsta să aleagă numai dintre comuniști! ■

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele