Cum să concepi taxele pe poluare

    Prelevările ridică veniturile și reduc emisiile. Dar nepopularitatea lor este o problemă.

    46
    (Photo by Lukas Schulze/Getty Images)

    Ediția tipărită | Finanțe și economie

    18 august 2018

    ECONOMIȘTII consideră că taxarea emisiilor de gaze cu efect de seră este un mod elegant de a le reduce. Există peste 70 de scheme naționale și regionale, care acoperă poate o cincime din emisiile globale, care îi taxează pe poluatori pentru bioxidul de carbon pe care îl emană. Dar mai rămâne o foarte mare parte a lumii care trebuie convinsă de meritele acestor programe. Scepticii arată cu degetul la performanța slabă de decarbonizare a locurilor care taxează deja emisiile de carbon. Taxele mai mari ar putea ajuta; dar și politica trebuie să facă un efort pentru a fi pe măsură.

    Guvernele au două moduri de a taxa carbonul. Ele pot să perceapă o taxă pe fiecare tonă de bioxid de carbon emisă – o abordare care a fost inițiată de Finlanda în 1990. Sau pot să elibereze un număr fix de permise de poluare pentru companii, care le pot apoi negocia cu altele. Uniunea Europeană (UE), o mână de state americane și, începând de anul acesta, China au optat pentru o versiune a acestei abordări de tipul „limită-și-tranzacționare”. Aceste programe tind să se limiteze la doar câteva industrii care folosesc carbonul intensiv, cum sunt generarea de electricitate, rafinarea petrolului și producție de oțel și ciment.

    Un nou document de lucru al FMI, alcătuit de Ian Parry, Victor Mylonas și Nate Vernon, arată că taxele prelevă aproape de două ori mai multe venituri decât programele de limită-și- tranzacționare de azi și că reușesc cu aproape 50% mai bine să reducă emisiile (vezi graficul). O prelevare de 70 de dolari pe fiecare tonă de bioxid de carbon până în 2030 ar preleva între 1% și 2,5% din PIB în clubul G20 al marilor economii. Ea ar permite majorității țărilor să atingă sau chiar să depășească angajamentele lor conform acordului asupra climatului din 2015 de la Paris, care intenționează să păstreze temperaturile globale la nu mai mult de un grad Celsius mai calde decât azi. Cercetătorii de la Institutul din Potsdam și de la Institutul Mercator arată că dacă țările în curs de dezvoltare și-ar înlocui subvențiile pentru combustibili cu taxe pe carbon, în concordanță cu ținta de la Paris, câștigurile ar acoperi o mare parte – 95% în cazul Indiei – din ceea ce trebuie să plătească pentru infrastructură și servicii publice pentru a îndeplini obiectivele de dezvoltare sustenabilă ale ONU.

    Politicienii disprețuiesc asemenea cifre ipotetice. Ei nu vor să supere alegătorii, cărora le displac taxele, sau lobby-urile puternice din industriile care ar fi cele mai afectate. Așa că programele de limită-și-tranzacționare, care pot să emită noi licențe pentru a reduce prețurile, sunt numeric mai multe decât cele bazate pe taxe. Taxele existente tind să fie simbolice. Drept rezultat, doar 1% din emisiile acoperite de ambele tipuri de programe de impozitare aduc mai mult de 40 de dolari per tona de bioxid de carbon. Acesta este pragul de jos al evantaiului de 40-80 de dolari pe care un comitet susținut de Banca Mondială și prezidat de Joseph Stiglitz și Lordul Nicholas Stern, doi economiști, consideră că este necesar de atins până în 2020 pentru a ne încadra în obiectivul de la Paris. Programele existente abia dacă au afectat puțin emisiile globale, care au crescut din nou anul trecut. Ele nici nu obțin mulți bani: 30 de miliarde de dolari anual pe plan mondial. Trei sferturi din emisiile acoperite de aceste programe sunt taxate sub 10 dolari per tonă.

    Drept rezultat, prețurile la carbon nu au fost suficient de mari ca să producă modificări reale în comportament. Prețul pe piața de carbon din UE aproape s-a dublat, ajungând la 18 euro anul acesta, după anunțarea planurilor de a renunța la permisele în exces. Prognozele îl pun totuși sub marja prevăzută de Stiglitz și Stern. În 2013, Marea Britanie a introdus o taxă suplimentară peste prețul carbonului din UE, care trebuia să crească în fiecare an. Dar între timp, a înghețat nivelul taxei până în 2021. Politicile care măresc factura la energie sunt rareori populare.

    Iar taxele care par mari pot avea un efect redus în practică. Ratele din Suedia de 108 dolari pe tonă favorizează producția de hidroenergie, mai prietenoasă cu clima, și centralele nucleare, care produc deja o mare parte din electricitatea acestei țări. E drept, emisiile poluante ale automobilelor sunt mai joase decât ar fi fost fără această taxă – cu 11% în medie, pe an, potrivit unui studiu. Dar ele s-au redus cu doar 4% după introducerea taxei, în 1991. Taxele pot opri creșterea emisiilor, dar ele nu produc o mai mare decarbonizare, notează Michael Mehling, de la Massachusetts Institute of Technology. Doar dacă, desigur, nu cresc mult mai mult.

    Impozitează și cheltuiește

    Ce poate fi totuși făcut ca taxele să fie mai digerabile? Denumirea lor ajută. Economiștii behavioriști au descoperit că un mod de a face ca taxele să fie mai acceptabile este de a le redenumi „drepturi” sau „contribuții”. Alberta, din Canada, și Elveția numesc taxele lor „prelevări”. O abordare mai substanțială este de a returna banii percepuți cetățenilor sau companiilor afectate. Programul elvețian distribuie două treimi din încasări gospodăriilor – 68 de dolari pentru fiecare cetățean, anul trecut – și firmelor. Restul merge în investițiile de mediu, cum ar fi energia regenerabilă. Asta întărește sprijinul public și face să fie mai greu ca un guvern viitor să facă marșarier.

    Asta face de asemenea ca o taxă tipic regresivă să fie mai echitabilă. Anders Fremstad de la Colorado State University și Mark Paul de la Duke University au calculat că impozitarea unei tone de bioxid de carbon la 49 de dolari i-ar afecta pe 59% din americani, inclusiv 75% din jumătatea de jos, dacă veniturile ar fi folosite pentru a micșora impozitul pe veniturile personale. În schimb, reciclarea veniturilor din taxe ca plăți în sumă fixă le-ar oferi la 89% din cei din jumătatea de jos un câștig mediu net de 788 de dolari.

    Legislaturile controlate de democrați din state precum California sau Massachusetts dezbat asemenea măsuri de „drepturi și dividende”. Un grup de oficiali republicani, inclusiv doi foști secretari de stat, recomandă o propunere similară partidului lor sceptic la schimbările climatice. Un nou studiu, cosemnat de Lordul Stern și semnificativ intitulat „Cum să faci ca taxele pe carbon să lucreze pentru cetățeni”, evidențiază această abordare ca cea mai bună opțiune în majoritatea circumstanțelor.

    Există și alte opțiuni. Planul republican include și taxe pe importurile poluante și credite la taxe pentru exporturile curate, pentru a sprijini firmele care se confruntă cu concurența din partea jurisdicțiilor cu emisii înalte de carbon. Mehling consideră că asemenea adaptări la limită pot fi legale; regulile antidiscriminare ale Organizației Mondiale a Comerțului favorizează produsele care sunt „necesare pentru a proteja viața umană, animală sau a plantelor sau sănătatea”. Calcularea amprentei de carbon a produselor ar fi dificilă, dar nu imposibilă. Media industrială a unui partener comercial ar putea servi drept etalon pentru taxe sau credite, doar dacă un exportator de acolo nu poate să demonstreze că produsele sale folosesc mai puțin carbon; țările în curs de dezvoltare ar putea primi o marjă mai mare de manevră. Aceasta este un gen de race to the bottom1 pe care chiar și apărătorii mediului înconjurător ar saluta-o.

    *Sursele citate în acest articol

    „Mitigation policies for the Paris agreement: an assessment for G20 countries”, de Ian Parry, Victor Mylonas și Nate Vernon, IMF Working Paper, în curs de apariție.

    „Mobilizing domestic resources for the Agenda 2030 via carbon pricing”, de Max Franks, Kai Lessmann, Michael Jakob, Jan Christoph Steckel și Ottmar Edenhofer, Nature Sustainability, 2018.

    „Carbon pricing and deep decarbonisation”, de Endre Tvinnereim și Michael Mehling, Energy Policy, 2018.

    „Making carbon pricing work for citizens”, de David Klenert, Linus Mattauch, Emmanuel Combet, Ottmar Edenhofer, Cameron Hepburn, Ryan Rafaty și Nicholas Stern, Nature Climate Change, 2018.

    „Beat protectionism and emissions at a stroke”, de Michael Mehling, Harro van Asselt, Kasturi Das și Susanne Droege, Nature, 2018.

    „Why carbon pricing isn’t working”, de Jeffrey Ball, Foreign Affairs, 2018.
    Acest articol a apărut în secțiunea Finanțe și economie a ediției tipărite a The Economist, sub titlul „When the levy breaks”

    1 Race to the bottom (literal, cursa până la capăt) se referă la o stare de competitivitate în care o firmă, un stat sau o națiune încearcă să contracareze prețurile concurenței sacrificând standardele de calitate sau siguranța muncii, sfidând regulile sau plătind salarii mici. O astfel de cursă se poate produce și între națiuni și regiuni. Sursa: Investopedia.

    LĂSAȚI UN COMENTARIU

    Comentariul:
    Introduceți numele