În societățile libere ale modernității, apoi ale postmodernității, s-a generalizat sistemul politic bazat pe delegarea responsabilităților guvernării către reprezentanți aleși. Sunt așa-numitele democrații liberale sau constituționale. O dată la câțiva ani, cel mai adeseori patru, populațiile cu drept de vot se prezintă la urne și decid care dintre candidați vor face parte din adunările legislative naționale și din consiliile regionale și locale, cine vor fi primari în orașe, comune, sate și, în republici, președinți, șefi ai statelor. Câștigătorii jură să respecte legile în vigoare și să-și îndeplinească funcțiile urmărind binele comunităților locale și ale țărilor lor.

Nu sunt – așadar – mandate în alb. Există principii și reguli ale democrației bazate pe valori asumate consensual de către cetățeni, constituții și legislații derivate care stipulează cum trebuie să funcționeze statele ca arhitecturi instituționale, ce e de făcut, ce au voie și ce nu au voie să facă „aleșii”. Statutul lor nu e al unor privilegiați, ci al unor delegați abilitați să execute anumite lucruri în numele celor care îi plătesc din impozitele cedate la bugetele de stat. „Aleșii” sunt un soi de „angajați” ai popoarelor, sub „contract social” cu ele, „în slujba alegătorilor” sau – la singularul generic – „în serviciul cetățeanului”.

Democrație „reprezentativă”: popoarele dețin puterea și se conduc singure, dar, fiindcă e imposibil ca toată lumea s-o exercite efectiv, elaborarea legilor și gestionarea țărilor se face prin reprezentanți. Desemnarea lor se face în urma concursului de programe electorale, de angajamente pe care candidații și le iau în fața electoratelor. Câștigătorii urmează să pună în practică ce-au promis.

Acest model de delegare a puterii presupune – așadar – două obligații majore: respectarea regulilor și a angajamentelor electorale. Dacă se constată încălcări flagrante, legitimitatea „aleșilor”, obținută la urne pentru întreaga durată a mandatelor, se evaporă și se poate ajunge la așa-numitele scrutine „anticipate”.

Posibilitatea de a urmări cât de corecți sunt reprezentanții popoarelor în exercițiul puterii a fost până de curând destul de limitată, chiar dacă a crescut constant, pe măsură ce presa, supranumită „câinele de pază al democrației”, a putut supraveghea procesul politic tot mai îndeaproape, folosind metode și instrumente tehnice din ce în ce mai perfecționate. Oricum, dovezi suficiente pentru a duce la întreruperea mandatelor n-au putut fi furnizate decât în cazuri mai degrabă izolate, nu neapărat rarisime, dar rămase la statutul de excepții. Contraargumentul cel mai puternic a fost întotdeauna acela al legitimității obținute pentru întreaga durată prestabilită, „aleșii” urmând să fie evaluați la final.

Pe acest traseu de evoluție, ultimele decenii și în special ultimii ani ne-au adus o mare noutate, generată tot de progresele tehnologice. Calculatoarele personale, care au proliferat pe toate birourile și în toate casele, internetul, care le-a pus în legătură, „în rețea”, plus, și mai recent, telefoanele așa-zis „inteligente”, de fapt minicomputere la purtător, prin care poți comunica rapid și cu oricine, poți fotografia și filma, poți primi și transmite texte și imagini, le-au permis nu doar jurnaliștilor, ci tuturor cetățenilor să urmărească, aproape să asiste la ce se-ntâmplă mai important în țările lor și în lume. În „universul virtual”, informațiile circulă cu viteza fulgerului, ca și comentariile „internauților”, ceea ce a condus la coagulări de reacții colective relevante și în sine, ca evaluări continui ale „aleșilor” de către electorate, apoi transferabile cu ușurință în „realitatea reală”, sub forma – bunăoară – a unor proteste de stradă. Exemplul românesc cel mai elocvent de convocare cvasiinstantanee prin internet: umplerea Pieței Victoriei în noaptea de 31 ianuarie 2017, la doar o oră după ce adoptarea odioasei Ordonanțe de Urgență nr. 13 a fost anunțată. Asemenea mobilizări civice apăruseră cu începere cam de prin 2009-2010-2011: „Occupy Wall Street”, cu variante pe multe meridiane, „revoluții Twitter”, „primăveri” de protest, un „euromaidan” și alte blocări de spații publice, toate exprimând voința participanților de a interveni în procesul politic nu doar prin vot, la datele fixe ale alegerilor, ci și în mijlocul ciclurilor electorale, atunci când constată că „aleșii” nu-și respectă „contractele sociale”.

După cum se vede, evoluăm către o democrație mult mai „participativă” decât a putut fi până acum cea „reprezentativă”. Soluția delegării nu va putea fi abandonată, căci – spuneam – e practic imposibilă exercitarea puterii de către toată lumea, însă vor trebui căutate căi de participare mai frecventă a electoratelor decât din patru în patru sau din cinci în cinci ani. Există modelul mai vechi – dar oare ușor de preluat? – al democrației „referendare” din Elveția, unde se votează foarte des, pe tot felul de subiecte de interes public național și mai ales local, în comunitățile mici. E de reflectat și asupra formulei pe care „părinții fondatori” ai Constituției americane au imaginat-o acum mai bine de două secole, atunci când au decis ca membrii Camerei Reprezentanților să aibă mandate de numai doi ani, în timp ce senatorii sunt aleși pentru șase.

Asta se-ntâmplă în România anilor 2017-2018: intervenția permanentă a unei părți a electoratului pe scena publică, în încercarea de a opri derapajele nedemocratice ale unei majorități parlamentare și guvernamentale incorecte. Pe foaia de inventar mai putem trece și inițiativele cetățenești de lansare a referendumurilor pentru „familia tradițională” și pentru „fără penali în funcții publice”, mai nou și pentru organizarea alegerilor locale în două tururi de scrutin (de foarte diferite coloraturi ideologice!).

Pare să fie cea mai importantă provocare contemporană a democrației „reprezentative”: cum să devină mai „participativă”?