Cum supraviețuiesc monarhiile în modernitate

    În timp ce împăratul Japoniei îi predă succesiunea fiului său, iar regele Thailandei este încoronat, monarhiile prosperă

    59
    Foto: Agerpres/EPA

    Imunitate suverană

    Ediția tipărită | Internațional

    27 aprilie 2019 | AMMAN, BANGKOK ȘI TOKIO


    PE 18 APRILIE, Akihito, cel de-al 125-lea împărat al Japoniei și descendent al zeiței soarelui, Amaterasu, a restituit unui loc sfânt sabia extrasă de fratele lui Amaterasu, Susanowo, din coada unui monstru răpus și colierul furat de Susanowo de la sora sa, reunindu-le, astfel, cu o oglindă folosită pentru a o atrage pe Amaterasu afară din peștera unde se ascunsese de fratele ei. Această ceremonie, din imaginea de mai sus, a fost una dintre cele nouă ceremonii obligatorii înainte de abdicarea împăratului, pe 30 aprilie, care vor marca finalul epocii Heisei („înfăptuirea păcii”). A doua zi, fiul său, Naruhito, va urca pe tron și va putea începe o nouă eră, Reiwa („armonia frumoasă”).

    Dacă monarhia nu ar fi existat, nimeni nu ar mai inventa-o azi. Legitimitatea ei este susținută de vechi ritualuri și povești copilărești, nu dintru-un sistem bazat pe rațiune și menit să înfăptuiască buna guvernare. Ea transferă puterea printr-un mecanism care promovează defectele congenitale, în locul inteligenței. Este sexistă, bazată pe clase, rasistă și special menită să împiedice ca diversitatea, egalitatea și meritul personal să pătrundă în rândurile ei înnăscute.

    Secolul XX părea să îi anunțe dispariția (vezi graficul). Revoluțiile și două războaie mondiale au răsturnat monarhiile din întreaga Europă; ele s-au păstrat doar în extremitățile din Sud, Nord și Vest. Mișcările republicane au înflorit, inclusiv în Marea Britanie. Și, pe măsură ce democrația cucerea lumea în curs de dezvoltare a sfârșitului de secol, orice observator inteligent ar fi prezis că instituția aceasta va lua repede calea Habsburgilor și a Burbonilor.

    Putere de remanență

    Dar nu a fost așa. Doar două monarhii și-au încheiat afacerile în secolul acesta – cea din Samoa, care a dispărut în mod natural, concomitent cu decesul ultimului său cap încoronat, și cea din Nepal, unde, ca să fie răsturnată, a fost nevoie de o combinație de rebeliune comunistă, de revoltă populară și de un prinț asasin, dedat băuturii și drogurilor, care și-a ucis nouă membri ai familiei sale. Un număr de 44 de țări (inclusiv cele 16 domenii ale reginei Elisabeta) încă au un monarh ca șef de stat. Unele dintre ele, e drept, de-abia dacă se pot numi monarhii (Australia păstrează înțelegerea mai ales din cauză că dacă ar alege altă cale, s-ar produce conflicte), iar altele sunt minuscule (Tonga, Lesotho și Liechtenstein, de exemplu). Dar multe țări influente (Marea Britanie, Danemarca, Japonia, Olanda, Spania, Thailanda) sunt monarhii, după cum există multe monarhii într-o zonă importantă a lumii (Orientul Mijlociu). Există chiar și mișcări semnificative pentru restaurarea monarhiilor defuncte, în Irak și România. Așadar, de ce arată acum acest sisteem mai durabil decât odinioară?

    Un motiv este că majoritatea monarhilor care au supraviețuit sunt virtual lipsiți de putere, și cu cât mai puțină putere are o monarhie, cu atât mai puțin se va osteni cineva să scape de ea. Impotența totală a fost impusă asupra împăratului Japoniei (deja slab), după al Doilea Război Mondial; în Marea Britanie, monarhia a fost golită de puterile sale de-a lungul secolelor. În fiecare monarhie din țările dezvoltate, funcția șefului statului este una de ceremonie. Politicienii îi țin informați; ceea ce spun monarhii este analizat atent pentru conținutul politic. Dar orice monarh constituțional care își merită numele știe că siguranța funcției lui sau a ei depinde de neamestecul strict în cele politice. Chiar și în criza constituțională năucitoare din Marea Britanie, legată de Brexit, nimeni nu se așteaptă în mod serios ca regina care, în teorie, dizolvă Parlamentul și numește prim-miniștrii, să aibă vreun rol oarecare în rezolvarea problemei.

    Un alt motiv este că multe monarhii sărace, slabe, au dispărut deja, iar unele dintre cele care au rezistat au saci de bani. Menținerea puterii absolute este mult mai ușoară pentru familiile regale din Arabia Saudită sau din Emirate, decât a fost pentru albanezi sau pentru români. Cei dintâi pot să își permită să distribuie ajutoare generoase pentru cei săraci, pentru a-și ține supușii fericiți, și să dispună de bătăuși bine plătiți, care să îi țină cuminți. Și având o populație mică, așa cum au monarhiile din Golful Persic, se reduce pericolul ca o mulțime furioasă să ia cu asalt palatul și să înfigă capul monarhului într-o țeapă.

    Japanese Emperor Akihito (R) walks after attending the ‘Taiirei-Tojitsu-Kashikodokoro-Omae-no-gi’, a rite of reporting at the Imperial Sanctuary (Kashikodokoro) on the day of the abdication ceremony, at the Imperial Palace in Tokyo, Japan, 30 April 2019. Emperor Akihito, 85, is the first Japanese emperor to abdicate the throne in the modern era. His successor is his eldest son, who will be crowned emperor on 01 May, which will mark the beginning of the Reiwa period. EPA/JIJI PRESS JAPAN OUT EDITORIAL USE ONLY/ NO ARCHIVES

    Un alt factor care îi ajută pe monarhi să se mențină pe tron sunt dificultățile democrației. Atunci când Francis Fukuyama declara sfârșitul istoriei, în 1992, victoria globală a democrației liberale părea iminentă. Dar. în acest secol, progresul democrației s-a împotmolit. În  Orientul Mijlociu, războaiele și revoltele pentru instituirea democrației au eșuat. În părți ale Africii și Asiei, democrația se chinuie. Chiar și în Occident, populismul și polarizarea au umbrit-o, iar politicienii anti-democratici sunt în ascensiune. Monarhia este privilegiată, prin comparație.

    O chestiune de creștere

    Spre deosebire de majoritatea democrațiilor sau a republicilor, monarhia are avantajul unui pedigree istoric. Uneori, este real, ca în cazul împăratului Japoniei, ai cărui strămoși sunt vechi, chiar dacă nu au același ADN cu zeița soarelui. Rădăcinile monarhiei britanice sunt mai vechi de un mileniu, chiar dacă familiile actualilor monarhi erau imigranți germani, cu aproximativ două secole în urmă. Uneori, monarhia este o invenție mai recentă, ca în cazul monarhiilor din Orientul Mijlociu, plantate acolo de britanici, după prăbușirea Imperiului Otoman, și plămădite după chipul imperialiștilor. În lipsa unui imn național, o fanfară britanică a cântat „God Save the King” („Dumnezeu să îl apere pe rege,” imnul regal britanic, n.tr.) și au tras douăzeci și una de salve de tun când Faisal I a fost încoronat ca primul rege al Irakului, în 1921.

    Dar chiar și implanturile mai recente își revendică pretențiile de conducere din vechi mituri și tradiții religioase, cu rezonanță printre supușii lor. Hașemiții din Iordania și Aluiții din Maroc pretind, ambii, că se trag din Profetul Mohamed. Regele Marocului poartă titlul de Comandant al credincioșilor, iar cel din Arabia Saudită, pe cel de Custode al celor două moschei sfinte. Consilierii britanici, buni cunoscători ai finețurilor protocolului, dau adesea sfaturi despre cum să se înfrumusețeze autoritatea regală prin efecte de decor și ritualuri. Legitimitatea istorică ajută la explicarea faptului că, pe lângă cei suficient de bogați ca să le acopere gura supușilor cu petrodolari, cele două țări care au rezistat cel mai bine la revoltele regionale pro-democrație ale Primăverii arabe, din 2011, au fost monarhii – Iordania și Marocul.

    Monarhiile au fost mai puțin neiertătoare și mai agile decât fragilele și conflictualele republici. Doar trei oameni, inclusiv doi polițiști, au fost uciși în timpul celor 7.000 de proteste în răstimp de doi ani în Iordania. Bahrainul a fost cel mai tânăr și mai brutal regat. Forțele sale de securitate au omorât zeci de oameni când au înăbușit revolta de acolo, ceea ce este mult pentru o populație de 1,4 milioane, dar doar o zi de muncă pentru unele dintre mașinile de ucis din republicile arabe.

    Spre deosebire de republici, care marchează o ruptură de instituțiile religioase și tribale ale trecutului, monarhiile tind să se dezvolte cu sprijinul lor. Sistemele consultative ale acestora sunt un amestec de tradiții europene și tribale. Marocul are un parlament ales. Iordania are o cameră superioară, numită, și una inferioară, aleasă. Chiar și Arabia Saudită are o Shura, sau Adunare Consultativă numită. Regele, nu Parlamentul, este suveran și alege prim-ministrul. Dar fiecare organism reprezentativ are – cel puțin în teorie – oarece putere pentru a revizui legislația.

    Având o bază de putere mai largă decât dictaturile militare, monarhiile au mai puțină nevoie de reprimarea pe care o vedem adesea în Egipt, Irak și Algeria, pentru a se menține la putere. Mass-media din monarhii tinde să fie mai liberă, iar în Maroc și Iordania, ea permite chiar un anumit grad de opoziție. Marocul, de pildă, avea un sistem numit „alternanță”, care le-a permis foștilor republicani, la finele anilor ʼ90, și islamiștilor, după 2011, să formeze guverne.

    Dificultățile democrației în Thailanda sunt atât cauză, cât și consecință a supraviețuirii monarhiei. După o lovitură de stat fără vărsare de sânge în 1932, când monarhia absolută a fost înlocuită cu una constituțională, s-a dezvoltat o relație simbiotică între monarhie și clasa militară. Autoritatea simbolică a celei dintâi a legitimat autoritatea politică a celei din urmă, asigurând o acoperire pentru numeroase lovituri de stat. În cea mai recentă, din 2014, militarii au răsturnat guvernul democratic ales al partidului Pheu Thai, legat de Thaksin Shinawatra, un prim-ministru care a fost răsturnat într-o lovitură din 2006.

    Chiar în monarhiile constituționale, unde viitorul democrației nu este pus sub semnul întrebării, atracția pentru monarhie este mai evidentă în aceste vremuri conflictuale. Atunci când politica este atât de polarizată ca acum, sunt multe de spus despre un șef de stat non-politic. Mulți britanici liberali poate că au invidiat strălucirea pe care cuplul Obama a adus-o Americii, în turneele lor prin lume. Dar puțini – indiferent de vederile lor politice – ar schimba regina cu Donald Trump. „Politica este despre ceea ce ne desparte”, spunea unul dintre foștii curteni ai Reginei Elisabeta. „Monarhia este despre ceea ce ne unește.”

    Timpurile moderne

    Totuși, oricât de impresionante ar fi pedigree-urile lor și oricât de favorabile condițiile lor, monarhiile moderne sunt fragile. Supraviețuirea lor depinde de judecata indivizilor care le conduc. Și în două dintre monarhiile mari, cei de pe tron au avut un succes remarcabil în menținerea rădăcinilor istorice din care își trag legitimitatea, în timp ce au modernizat cu precauție instituția monarhică. Discreția și subtilitatea au fost esențiale pentru succesul lor.

    Makoto Inoue, autor de cărți despre familia imperială, îl descrie pe Akihito ca pe un „împărat revoluționar.” În loc să se mulțumească să stea la palat și să se roage pentru poporul Japoniei, împăratul a ieșit și s-a apropiat de oameni, a îngenuncheat alături de ei și le-a vorbit. El s-a ocupat, mai ales, de cei handicapați, de cei în vârstă și de victimele dezastrelor naturale. Spre deosebire de politicienii conservatori ai țării sale, el și-a exprimat consecvent „adânca remușcare” pentru acțiunile Japoniei din timpul războiului în cuvântările sale. În 1992, Akihito a devenit primul monarh din Japonia care a vizitat China și care, apoi, a călătorit până la câmpurile de luptă din al doilea război mondial (Saipan în 2005, Palau în 2015, Filipine în 2016), ca să-i omagieze pe cei uciși în timpul războiului. Și a refuzat să viziteze memorialul Yasukuni din Tokio, unde sunt onorați principalii criminali de război.

    Politicienii conservatori se încrâncenează la încercările sale de a-și cere iertare pentru comportamentul Japoniei din timpul războiului, dar conduita sa personală îl face greu de criticat. El și împărăteasa Michiko sunt considerați modele de moralitate și rafinament. Curtea lor păstrează toate formele tradiției, respectă străvechile ceremonii și este corectă până în cel mai mic detaliu, iar această abordare pare să dea rezultate. Potrivit celui mai recent sondaj de opinie efectuat de NHK, radioteleviziunea națională a Japoniei, aproape 80% din public are o imagine pozitivă despre împărat. Dată fiind această popularitate, abdicarea sa, prima din Japonia din ultimii 200 de ani, a fost o surpriză. Dar, dacă se poate spune așa, ea l-a făcut și mai popular.

    Regina Elisabeta nu a jucat un rol politic în aceeași măsură precum Akihito, dar ea a modernizat subtil monarhia, deschizând Palatul Buckingham pentru public, plătind impozite și ocupându-se foarte atent de relațiile publice – de pildă, purtând mereu culori vii, astfel încât camerele să o poată găsi prin mulțime. Familia ei menține unele obiceiuri arhaice – se îmbracă în tweed, vânează și trag cu pușca, aderă la vechile reguli de protocol și precedență – iar atunci când Ducesa de Sussex va naște, va avea și primul bebeluș de rasă mixtă.

    Ca și Akihito, regina și-a abandonat palatul, ieșind în stradă și spunând faimoasele cuvinte: „Trebuie să fiu văzută pentru a fi crezută”. În cei 67 de ani de când este pe tron, și-a păstrat un program foarte obositor de angajamente, ajungând la un uimitor rezultat: potrivit unui sondaj YouGov, aproape o treime dintre britanici și jumătate din cei peste 65 de ani au văzut-o în carne și oase. Ca și Akihito, ea este un monument de discreție. Într-adevăr, una dintre cele mai mari realizări ale ei este faptul că nu a spus niciodată nimic care să fie de un minim interes în public.

    Ea a ajuns departe

    Asta i-a servit bine. Chiar și în zilele ei cele mai sumbre, când, în general, se considera că nu a reușit să arate suficientă durere la moartea extrem de popularei ei foste nurori, Diana, în 1997, trei sferturi din populație sprijinea monarhia – aproape același nivel ca și acum. La cea mai recentă numărătoare, în 2016, 86% considerau că face o treabă bună. Prin contrast, jumătate din populația Spaniei ar vrea să scape de monarhia lor, împovărată de scandaluri.

    Deși regina are 93 de ani, ea nu dă niciun semn că ar putea să urmeze exemplul lui Akihito. Cuvântul cu „A” nu se rostește la curtea ei. Fie pentru că ea consideră că este datoria ei sacră să moară la locul ei de muncă (ea și-a făcut jurământul de încoronare în fața lui Dumnezeu și este discret, dar intens, religioasă), fie pentru că nu are încredere în fiul ei, care a făcut declarații în sprijinul unor puncte de vedere excentrice și controversate (el detestă arhitectura modernă și este un avocat al șarlataniei homeopatice). Nimeni nu știe.

    Succesiunea este un moment periculos pentru monarhie și mulți observatori se întreabă dacă cea din Thailanda va supraviețui actualei tranziții. Defunctul Rege Bhumibol părea să întruchipeze virtuțile unui monarh budist credincios. El a promovat personal mii de inițiative de dezvoltare, inclusiv proiecte de irigații, programe agricole și servicii medicale. Thailandezii au crescut înconjurați de fotografiile lui din care privește atent, prin ochelarii lui rotunzi, la proiecte în domenii foarte disparate.

    Contrastul dintre Regele Bhumibol și succesorul său, Regele Maha Vajiralongkorn, a cărui încoronare somptuoasă va avea loc între 4 și 6 mai, este puternic. Noul monarh, care trăiește în Germania, abia dacă petrece puțin timp în regatul său, darămite să inspecteze proiectele rurale. El are o serie întreagă de copii abandonați și de consoarte părăsite în întreaga lume. A numit un caniș „Mareșal-Șef al Forțelor Aeriene”. Escapadele sale inspiră disprețul; domnia sa, frica. Legile lèsemajesté stricte promit între 3 și 15 ani de pușcărie celor care critică familia regală.

    Spre deosebire de tatăl său, el este transparent în setea sa de putere. Active care aparțin patrimoniului regal – considerate a valora circa 40 de miliarde de dolari – sunt acum deținute „în numele Maiestății Sale.” În ultimele luni, el a criticat planul surorii sale de a candida pentru funcția de prim-ministru din partea unui partid care se opune actualului regim militar (de fapt, interzicându-i să o facă); el le-a spus thailandezilor să voteze pentru „oameni buni” ca să evite „haosul” înainte de alegerile orchestrate din 24 martie (care au inspirat hashtag-ul #DestulDeMariCaSaVotămSinguri, devenit viral în thailandeză pe Twitter); iar după alegeri, el i-a retras decorațiile regale lui Thaksin. Decizia a venit după ce un partid legat de Thaksin și alții, în favoarea democrației, a susținut că a câștigat majoritatea locurilor în camera inferioară. Rezultatele complete ale alegerilor vor fi anunțate pe 9 mai.

    Prezența constantă a Regelui Bhumibol a descurajat eforturile de a truca un sistem politic disfuncțional, înclinat spre un impas între elitele regaliste și oponenții lor mai democratici. Sistemului îi lipsește acum un arbitru respectat, iar intervențiile regelui Vajiralongkorn umbresc și mai mult prestigiul monarhiei. Rezultatul ar putea da naștere la tulburări, din cauză că regimul militar se agață de putere.

    O acumulare similară de putere a avut loc în Arabia Saudită, unde Muhammad bin Salman, ful cel mai mare al Regelui Salman, a pus la cale o epurare, la scurt timp după ce a fost numit prinț moștenitor. El s-a descotorosit de șeful Gărzii Naționale Saudite, de șeful marinei militare și de ministrul economiei, și a închis sute de oameni de  afaceri și de prinți la hotelul Ritz-Carlton din Riyadh, aparent pentru delicte legate de impozite.

    Suporterii lui susțin că el trebuia să își aroge mai multă putere personală pentru a moderniza societatea și economia țării – propunând vânzarea de acțiuni la compania petrolieră națională, de pildă, pentru a obține bani de investit într-un viitor post-petrol, și liberalizând poziția femeilor. Dar faptul că urmărește un război sângeros și fără succes în Yemen l-a slăbit acasă, iar asasinarea – care i se atribuie comenzii lui, în general – jurnalistului saudit Jamal Khashoggi, care a fost dezmembrat în consulatul saudit de la Istanbul, i-a dăunat în exterior.

    Și deși MbS, așa cum este cunoscut în general, s-a întărit pe sine, el a slăbit instituția monarhiei. El i-a considerat pe stâlpii tradiționali ai monarhiei saudite – clericii, familia regală și triburile – ca pe niște rivali, nu ca pe un sprijin, și i-a retezat. Deși mult mai puțin brutal, el este comparat cu Saddam Hussein. Unii consideră că prin restrângerea și încredințarea procesului decizional la cheremul unui singur om, el a lăsat monarhia saudită la doar un glonț distanță de prăbușire – și se tem de ce ar putea să urmeze după ea.

    Una dintre multele virtuți ale democrației este că instituția își împrospătează personalul în mod constant, așa că supraviețuirea ei nu depinde de performanța unui singur om. Monarhia, da, deoarece funcția poate fi deținută de aceeași persoană timp de decenii. Iar procesul de selecție dă adesea candidați care sunt prea proști, prea corupți sau prea aroganți pentru a îndeplini o funcție atât de dificilă. Supraviețuirea surprinzătoare a monarhiilor este, în parte, un omagiu adus celor din vechea gardă, care au înțeles necesitatea de a-și subsuma interesele celor ale instituției în sine. Dacă unii dintre cei mai tineri nu vor învăța această lecție, monarhia ar putea să își reia declinul.


    Acest articol a apărut în secțiunea Internațional din ediția tipărită a The Economist, sub titlul „Imunitate suverană”

    LĂSAȚI UN COMENTARIU

    Comentariul:
    Introduceți numele